româneşte

Număr dublu de diplome universitare pe piaţa muncii, în 2008

Simona Rosu, revista Capital, 18 Iunie 2008

Numărul absolvenţilor de facultate din Romånia va fi în vara aceasta de două ori mai mare decât cel de anul trecut. Ce impact va avea acest lucru asupra salariilor primite de tineri, imediat după finalizarea studiilor?

Articolul il puteţi citi aici:

http://www.capital.ro/index.php?section=articol&screen=index&id=109425&newsletter_link=1&utm_source=newsletter_saptamanal&utm_medium=email

***************************************

Theodor Baconsky: Câte ceva despre ambasadori

Cotidianul, 18 iunie 2008

Aşa cum chirurgii resping ipoteza că laserele i-ar putea scoate din joc, nici diplomaţii nu se grăbesc să admită că Internetul, CNN Factor sau convorbirile telefonice dintre şefii de stat îi vor lăsa fără obiectul muncii. E drept că revoluţia IT a conferit vechilor norme protocolare un aer oarecum faraonic…

E drept, de asemenea, că sfârşitul Războiului Rece a provocat schimbări esenţiale în funcţionarea sistemului internaţional. Nu doar vremea voiajelor în cupeul Orient Expressului a trecut: chiar fundamentele relaţiilor interstatale s-au modificat deodată cu harta geopolitică a lumii. Aş spune, prin urmare, că diplomatul contemporan e simultan mai puţin important decât predecesorii săi din Europa napoleoniană şi mai necesar ca oricând.

Importanţa profesiunii a scăzut, dat fiind că ambasadorul secolului XXI nu mai deţine monopolul culoarelor oficiale de comunicare. Pe de altă parte, utilitatea funcţiunilor sale curente a crescut direct proporţional cu gradul de complexitate al realităţii la care participă şi pe care o poate încă influenţa.

În epoca lui Joseph de Maistre, şeful de misiune avea tot răgazul să scrie, bunăoară, minunatele pagini ale „Serilor de la Sankt Petersburg“. După aproape două secole, ambasadorul s-a transformat într-un om-orchestră: redactează în continuare depeşe cifrate, dar are totodată datoria de a se pricepe (măcar un pic) la toate domeniile care mobilează o anumită relaţie bilaterală.

Capul său nu mai răsună de acorduri mozartiene, ci trebuie umplut cu date statistice, fişe juridice, dosare tematice, probleme de toate naturile, de la cele strategice până la cele economice sau culturale. Aleargă la aeroport pentru a primi delegaţii ministeriale, pregăteşte în culise toate evenimentele calendarului politic de nivel înalt, redactează o vastă corespondenţă cu instituţiile ambelor părţi, îşi reprezintă ţara în activităţile curente ale corpului diplomatic din capitala unde este acreditat… Spre a evita riscul unei relaxări excesive, el are, de asemenea, datoria de a face administraţie, pentru că o ambasadă se cere zilnic gospodărită până la detaliu.
Eficienţa unui ambasador depinde fireşte de personalitatea lui intelectuală, de capacitatea lucrului în echipă, precum şi de aptitudinea stabilirii unor contacte semnificative. Interacţiunile cotidiene te obligă să memorezi sute de noi figuri, pe care le păstrezi în priză sub pretexte cât mai elegante. Urmezi adesea cărări nebătute, inventezi formule, cauţi aliaţi. Se cuvine să filtrezi „instrucţiunile“ primite din ţară în funcţie de relieful schimbător al terenului pe care te mişti.
Cultivi precizia tehnică a enunţului (pentru că orice „statement“ va fi minuţios decodat), însă nu te poţi limita la convenţia „limbii de lemn“ (dacă nu intenţionezi să-ţi adormi interlocutorii). În plus, citeşti non-stop: telegrame, infograme, presă generalistă sau publicaţii de specialitate, acte publice, proiecte, scrisori, texte de lege, e-mailuri, bonuri fiscale sau teze de doctorat: totul e text, de jur împrejurul ceasului.

Nu ştiu dacă stereotipul diplomatului care „minte frumos“ a fost vreodată valabil, dar metoda cu pricina e sigur depăşită. Poţi fi mult mai convingător, astăzi, dacă practici autocritica onestă a situaţiei din ţara pe care o reprezinţi decât dacă ascunzi faptele într-un nor propagandistic.
Unii confraţi presupun că formarea unui serviciu extern al Uniunii Europene va diminua relevanţa diplomaţiilor naţionale, cel puţin în clubul statelor membre. Se tem că, peste 10 ani, cei 27 plus N îşi vor desfiinţa reciproc ambasadele… Analiza pe care o fac mă îndeamnă să stau liniştit, oricât de sincer ar fi sprijinul meu pentru o Europă capabilă să vorbească pe o singură voce.

Altfel spus, articularea unei politici externe şi de apărare comune, la Bruxelles, nu va exclude nici o clipă dinamica „tradiţională“ a intereselor exprimate la nivel bilateral. OK, Uniunea va continua procesul de extindere şi aprofundare, cu efecte instituţionale notabile. Dar asta nu va bloca geometria „cooperărilor consolidate“ între diferiţi parteneri comunitari legaţi prin afinităţi regionale, culturale sau lingvistice. Am presentimentul că diferenţa constituţională dintre SUA şi UE va supravieţui Tratatului de la Lisabona…

Spre finalul acestei descrieri implicate, mi-aş permite să formulez un soi de „aviz conform“ pe adresa tinerilor eventual atraşi de o asemenea carieră. Dragii mei, intraţi în diplomaţia românească numai dacă: 1. Vă iubiţi cu adevărat ţara, în ciuda gravelor defecte de fabricaţie apărute sub regimul comunist. 2. Preferaţi o viaţă profesională compusă din obligaţii permanente şi stres poliglot. 3. Sunteţi dispuşi să „scrieţi istoria“ doar pe subcapitole, bine ştiind că tot ce aţi realizat pe durata unei misiuni se va risipi ulterior, din motive independente de voinţa voastră. 4. Adoraţi călătoriile şi aveţi talentul de a descoperi umanitatea cu tot cu halucinanta şi seducătoarea ei diversitate. Mult succes!

*****************************************************************************************

Horia Roman Patapievici: Supremaţia televiziunilor, degradarea politicului

(Evenimentul Zilei, 5 iunie a.c.)

Din protagonist al politicii, cetăţeanul s-a transformat din ce în ce mai mult într-un spectator. Politica a devenit un spectacol mediatic, dirijat de nevoia politicienilor de a se alege şi de interesele trusturilor de presă, care deşi sunt economice în finalitate, se manifestă prin opţiuni politice atât ca expresie, cât şi ca mijloc de realizare. Devenind rating, politica a încetat să mai fie politică: ea nu se mai bazează pe convingeri politice, pentru a se exprima, şi nici pe formarea unei conştiinţe politice, pentru a funcţiona.

Televiziunile au preluat dezbaterea şi i s-au substituit. Din mijlocitori ai dezbaterii publice, moderatorii au devenit actori, apoi formatori, iar din formatori, sub influenţa intereselor patronilor şi a presiunilor politicii, s-au transformat în deformatori de opinie.

În formarea ori deformarea opiniei, moderatorul ori postul de televiziune a ajuns mai important şi decât politicianul invitat, şi decât ideile dezbătute. Aşa cum câmpul politic este împărţit pe partide, mass-media sunt cartelate pe patroni. Şi aşa cum opţiunile politice sunt grupate ideologic, mesajul trusturilor de presă este structurat în funcţie de interesele patronatului. Nu ideile politice fac agenda publică, ci interesele de emisiune ale moderatorilor cu rating. Nu mai este vorba de spirit public, ci de spirit parohial: şi nu al celor cu idei, ci al celor cu bani, poziţie, mijloace şi interese. Puterea presei a devenit profitul ei şi se împarte convenabil între cei care o fac şi cei pentru care se face. Presa, câine de pază (al democraţiei)? Da, într-un fel: dar nu împotriva duşmanilor, ci în favoarea beneficiarilor. Nu mai există nici inocenţă, nici prezumţie de bună- credinţă: toată lumea ştie că oricine va minţi, când îi va pica bine, pe oricine. (…)

(articolul integral la http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/806439/SENATUL-EVZ-Suprematia-televiziunilor-degradarea-politicului/)

***********************************************************

George Ivaşcu: Trăim înconjuraţi de personulităţi

- fragment din interviul luat directorului Teatrului Metropolis de George Rădulescu, publicat în Adevărul, 23 mai 2008 -

- Ce ar fi util pentru omul politic, în viziunea dvs.?

- Să înveţe măcar să spună adevărul, chiar dacă el este împachetat cu o fundiţă, dar să spună adevărul în care să şi creadă. Diferenţa între un artist şi un amator este că artistul crede în ceea ce face. Actorul se suie pe scenă crede în misiunea lui. Omul politic nu crede. Şi se simte că nu crede. Omul obişnuit nu mai poate fi păcălit atât de uşor.

- Credeţi că implicarea în politică a celor care au dobândit notorietate în alte domenii ar fi benefică?

- Cred că ar fi obligatorie. Şi vă spun de ce. Foarte mulţi oameni de calitate s-au retras. Noi nu mai recuperăm modele. Până acum au fost promovaţi oameni care au dus sacoşe. De aici criza de identitate de care vă spuneam. Noi nu mai avem modelul românesc Brâncuşi, modelul românesc Eminescu. Nemaicultivând astfel de personalităţi se nasc personulităţile, şi noi în asta trăim acum. Unde-i personalitatea, fie ea politică, culturală, de ce natură vreţi?

Şi sunt personulităţi care nu fac decât să intre într-un joc formal şi fals. Este mult mai comod. E mult mai greu să crezi în ceva şi să munceşti pentru lucrul ăla. Să te dedici acelui lucru. Și pe crucea ta acolo, că toţi ajungem la acel moment, să scrie ăsta a făcut treaba asta. Brătianu, Titulescu, cine vreţi dvs. Vorbim de o perioadă minunată a României. Nu discut acum cum era omul. Discut de misiunea pe care a avut-o.

- Dacă vi s-ar propune să candidaţi pentru vreo funcţie politică, aţi accepta?

- Nu m-am gândit. Din fericire am fost păzit, nu mi-au propus să intru în niciun partid. Ceea ce e bine, pentru că nu a trebuit să refuz pe nimeni. Se pare că nu am prezentat interes pe zona asta.

- Nu v-a cerut sprijinul niciun candidat? E o modă ca diverşi candidaţi să solicite sprijinul unui actor sau al unui sportiv cu renume…

- Probabil nu sunt atât de important pentru ei. Sau probabil sunt atât de puţini cei care ştiu cum arată un actor tânăr. Trăim un moment istoric şi foarte puţini oameni politici ştiu că s-a născut un teatru în România. Dezarmant de puţini. Sunt foarte speriat de acest fenomen de ignoranţă. Poate peste 20 de ani, când vor fi pensionari, vor spune că au fost contemporani cu naşterea unui teatru în România. De aia întotdeauna sunt fericit că există public.

Pentru că publicul a confirmat existenţa acestui teatru. Publicul vizitează acest teatru. Publicul ştie de acest teatru. Publicul iubeşte acest teatru. Omul politic habar nu are ce se întâmplă în cultura română. Din când în când dă o comandă. Nici măcar nu ştiu dacă există artişti tineri, plasticieni sau muzicieni. Din când în când se zbate cineva că e un băiat extraordinar care cântă la pian. Și trimit o groază de invitaţii la diverse ministere şi sala e goală. Cel mult îşi trimit nişte oameni apropiaţi. Dar nu există o elită. Pentru că s-a tras în a nu se înfiinţa elita. Până la urmă de asta oamenii de calitate s-au retras, au preferat să-şi vadă de treaba lor. Iar ei nu mai sunt identificaţi şi de aia România nu are amprentă.

(textul integral la http://www.adevarul.ro/articole/george-ivascu-traim-inconjurati-de-personulitati/352656)

********************************************************)

George Arun: Intelectualul faţă cu omul politic

În faţa jocurilor politice murdare, un cetăţean neinstruit şi ignorant are o scuză atunci cînd este cuprins de lehamite. În faţa aceleiaşi realităţi, un intelectual are datoria să fie critic şi să ia atitudine.

În 1990 mai mulţi intelectuali de prestigiu s-au implicat în spaţiul public, iar unii dintre ei au încercat să se implice şi în lupta politică. Au fost acuzaţi că se amestecă acolo unde nu e treaba lor. După această perioadă, ani de-a rîndul aceiaşi intelectuali au fost acuzaţi, mai ales din partea presei, că nu se implică în politică, preferînd să rămînă în turnul lor de fildeş.

S-au purtat mai multe polemici pe această temă, avansîndu-se ideea că alta ar fi fost soarta României dacă intelectualii de prestigiu şi-ar fi asumat răspunderi politice.

La vîrful puterii, fostul preşedinte Ion Iliescu nu a fost niciodată înconjurat sau susţinut de intelectuali de marcă. Dimpotrivă, personalităţile publice autentice i-au fost întotdeauna potrivnice.

Celălalt fost preşedinte, Emil Constantinescu, s-a bucurat de o largă susţinere a intelectualilor, pînă cînd a ajuns la Cotroceni. Apoi, fără prea multe ezitări, cei mai mulţi intelectuali i-au retras şi sprijinul, şi simpatia. Pe bună dreptate, s-au simţit păcăliţi. Altfel spus, după ce Constantinescu a ajuns la putere cu sprijinul intelectualilor, cuvîntul acestora nu a mai contat pentru el.

A venit rîndul lui Traian Băsescu să fie susţinut de intelectuali pentru a ajunge la Cotroceni. De această dată, susţinătorii preşedintelui nu i-au mai retras sprijinul în timpul mandatului, apreciind cîteva acţiuni ale acestuia, între care lupta împotriva corupţiei, predarea arhivelor SRI către CNSAS şi condamnarea comunismului.

În războiul dintre Băsescu şi Tăriceanu, intelectualii autentici şi responsabili s-au plasat corect de partea lui Băsescu. Iar atunci cînd monstruoasa coaliţie din parlament l-a suspendat pe preşedintele Băsescu, aceiaşi intelectuali au fost de partea preşedintelui, mai exact, împotriva jocului murdar petrecut în parlament.

O calitate reală a preşedintelui Băsescu este aceea că apreciază valoarea şi competenţa. Probabil că şi datorită acestui aspect, intelectualii îl susţin în continuare. Implicarea mai activă a intelectualilor în spaţiul public poate conduce, la un moment dat, şi la implicarea unora dintre ei în politică, în calitate de jucători.

Pentru că omul politic român este în totalitate necalificat. El nu acumulează capital intelectual, economic şi social, înainte de a intra în politică şi de a aspira la o anumită funcţie. Este pur şi simplu propulsat în acea funcţie prin relaţii de afaceri, interese sau rudenie, venind dintr-un perfect anonimat.

Calificarea profesională a intelectualilor nu este contestată de omul politic, însă este delegitimată atunci cînd s-ar apropia de terenul politic.

Încercînd să protejeze casta politică de intelectuali, omul politic nu face decît să se teamă că ar putea veni o zi cînd el ar apărea, prin contrast, în adevărata sa goliciune, incompetenţă şi demagogie.

(sursa: Deutsche Welle, 14 mai)

************************************

Jurnaliştii români din Europa îşi fac asociaţie

Paris, 10 mai (Mediafax)

Jurnaliştii români din străinătate care au participat la seminarul internaţional “Prezenţa mediatică românească în ţările Uniunii Europene”, organizat de Ambasada României la Paris de Ziua Presei, au hotărât să înfiinţeze Asociaţia Jurnaliştilor Români din Europa, care va avea sediul la Paris.

Prima întâlnire între conducerile celor mai importante ziare şi posturi de radio ale românilor din ţările Uniunii Europene a avut loc în 8 şi 9 mai, la Paris. Ea s-a desfăşurat sub forma seminarului internaţional de presă intitulat “Prezenţa mediatică românească în ţările Uniunii Europene”, organizat de Ambasada României la Paris, împreună cu Asociaţia “Agrupacio Romanesa per la Cultura Nou Horizont” din Valencia, informează un comunicat remis MEDIAFAX.

Printre jurnaliştii participanţi s-au numărat directorii sau redactorii şefi ai ziarelor Hou Horizont din Valencia (Adrian Vidroiu Stanca), Diaspora românească din Londra (Costel Tasente şi Zoia Tasente), Gazeta românească din Roma (Sorin Cehan), Adevărul (Madrid), Român în lume din Madrid (Felix Damian), Origini româneşti din Madrid (Cornel Drinovan), Noi în Spania (Madrid, Ana Maria Cornilă), Foaia românească din Gyula, Ungaria (Eva Iova Simion), postul de radio şi revista Pueblo Nuevo din Madrid (Romana Preoteasa şi Mugur Chiujdea), reprezentanţi ai postului de radio Radio France Internationale (Mircea Iorgulescu, Vasile Damian), directori de posturi româneşti de televiziune cu acoperire internaţională (TVR Internaţional, reprezentat de Beatrice Comănescu, Pro TV Internaţional, reprezentat de Doina Gradea), precum şi gazetari români aflaţi în Franţa.

În cele două zile de dezbateri, moderate de către consilierul media al Ambasadei României la Paris, Radu Ciobotea, au fost analizate problemele presei româneşti din străinătate, de la cele financiare până la cele de conţinut jurnalistic, de organizare redacţională şi de difuzare, găsindu-se numeroase formule de colaborare. De asemenea, a fost luat în discuţie şi subiectul colaborării dintre mass-media românească din ţările europene şi Guvernul României, pentru crearea unui mecanism util de informare publică pentru comunităţile româneşti.

La finalul seminarului, participanţii din străinătate au hotărât să înfiinţeze Asociaţia Jurnaliştilor Români din Europa, cu sediul la Paris, în scopul de a lansa acţiuni mediatice de anvergură, menite unei mai bune informări a imigraţiei româneşti cu privire la subiecte politice, sociale, culturale sau administrative, dar şi îmbunătăţirii imaginii României acolo unde aceasta este degradată în mod artificial şi nejustificat.

Seminarul a fost închis de către ambasadorul României la Paris, Teodor Baconschi, şi de secretarul de stat Mihai Gheorghiu, care au apreciat originalitatea ideii, precum şi nivelul discuţiilor şi caracterul eficient al întâlnirii.

******************************************

(BBC, 3 Mai) Europarlamentarii români din PNL au anunţat că săptămâna viitoare vor aduce în discuţie în cadrul plenului Parlamentului European problema imigranţilor din Italia.

Potrivit politicienilor români, unele declaraţii ale autorităţilor de la Roma ar încălca grav drepturile cetăţenilor europeni, precum şi legislaţia privind libertatea de mişcare.

Europarlamentarul PNL Renate Weber e de părere că Parlamentul European şi Comisia Europeană trebuie să reacţioneze imediat faţă de declaraţiile unor politicieni italieni făcute cu prilejul alegerilor parlamentare şi a celor pentru primăria Romei.

În discuţie, drepturile omului

Renate Weber a amintit de afirmaţiile comisarului european pentru justiţie, Franco Frattini, care se pare că va deveni noul ministru de externe al Italiei şi care a spus că cetăţenii altor ţări care locuiesc în Italia vor trebui să dovedească că dispun de anumite sume de bani pentru a nu fi expulzaţi. Iar unele autorităţi locale ar fi cerut chiar interzicerea căsătoriilor între cetăţenii italieni şi cei de altă naţionalitate. Renate Weber susţine că aceste declaraţii încalcă grav drepturile omului şi ar trebui sancţionate de Comisia Europeană.

“Dacă Italia va merge pe linia aceasta cred că vom putea discuta foarte ferm de faptul că Italia încalcă articolul 6 din Tratatul consolidat. Asta înseamnă grave violări ale dreptului omului şi vom putea discuta chiar despre eventuale sancţiuni, care pot să meargă până la suspendarea dreptului de vot pentru o anumită perioadă”, a spus Renate Weber. În opinia sa, guvernul de la Roma “trebuie neapărat să se delimiteze de toate aceste declaraţii. El trebuie obligat să acţioneze în conformitate cu legislaţia europeană”.

Imigraţia- un subiect disputat în Italia

Problema imigraţiei este una dintre temele cel mai aprins discutate în prezent în lumea politică italiană, în urma mai multor infracţiuni, unele violente, de care sunt acuzaţi străini, între care şi români. Uciderea la sfârşitul anului trecut a soţiei unui oficial italian de care a fost acuzat cetăţeanul român de origine romă Romulus Mailat a determinat începerea unei campanii de presă împotriva imigranţilor români din Italia.

Fostul guvern Prodi a adoptat o ordonanţă care stabilea criterii mai aspre pentru cetăţenii străini care doreau să muncească în Italia. Decretul a trebuit însă modificat în urma presiunilor Comisiei de la Bruxelles pe motiv că încălca o directivă europeană privind dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor Uniunii. Cu toate acesta, decretul îşi face acum simţite efectele, mai mulţi cetăţeni români care nu îndeplinesc anumite criterii fiind retrimişi în ţară, cu acordul autorităţilor de la Bucureşti.

Evacuări din Franţa

Italia nu este, însă, singura ţară care se confruntă cu probleme legate de imigraţie. Vineri, poliţia franceză a evacuat circa o sută de cetăţeni români de origine romă care locuiau ilegal în regiunea Essone. Potrivit organizaţiei pentru solidaritate cu familiile de români din oraşul Palaiseau, familiile de romi locuiau în pădurile din vecinătate din luna octombrie a anului trecut. O parte a acestora vor fi repatriate şi vor primi, în baza unui proiect iniţiat de autorităţile franceze, câteva mii de euro pentru a-şi putea cumpăra animale şi pentru a-şi deschide mici ferme în România.

*********************************************************************************

Monica Lovinescu: România va evolua abia când autorii masacrelor din ‘89 şi ‘90 vor fi cunoscuţi

Monica Lovinescu a afirmat, într-o discuţie purtată în 1995 cu Sorin Ilieşiu, că România „nu se va însănătoşi decât atunci când autorii masacrului din ‘89 şi ai fratricidului din ‘90 vor fi cunoscuţi şi, eventual, iertaţi pentru faptele lor”.

Sorin Ilieşiu, vicepreşedintele Alianţei Civice, a declarat că discuţia a avut loc în anul 1995, atunci când Monica Lovinescu venise, împreună cu Virgil Ierunca, în studioul său de la sediul Grupului pentru Dialog Social din Bucureşti, pentru a vedea varianta în lucru a filmului „Apocalipsa după Cioran”.

„Au văzut filmul în stadiul în care era la acel moment, după care am început o discuţie. Atunci când a venit vorba despre evoluţia României post-comuniste, Monica Lovinescu a spus că ţara asta nu va evolua decât după ce autorii masacrului din decembrie 1989 şi cei ai fratricidului din iunie 1990 nu vor fi cunoscuţi şi traşi la răspundere. A mai spus că aceştia ar putea fi chiar şi iertaţi, dar pentru a fi iertaţi trebuie ca ei să fie cunoscuţi şi să se căiască”, a declarat, vineri, pentru Mediafax, Sorin Ilieşiu.

Ilieşiu a susţinut şi el că românii ar putea ierta faptele „celor din cauza cărora au murit oameni”, dar numai în cazul în care aceştia îşi vor asuma vina.

„Dacă Monica Lovinescu poate să ierte, şi românii îi pot ierta pe vinovaţi, cu condiţia ca aceştia să fie cunoscuţi şi să depăşim stadiul actual din această ţară, în care stăm, de 18 ani, la masă cu criminalii fără ca aceştia să aibă vreo mustrare”, a spus Ilieşiu.

(sursa: www.mediafax.ro, 25 aprilie 200

*******************************************************************************************

“Dire Straits” refuză să concerteze la Timişoara de frica românilor din Italia

Timisoara, 16 aprilie 2008

Mark Knopfler, liderul formaţiei Dire Straits, a decis să nu mai concerteze la Timişoara după ce a aflat de infracţiunile comise de românii din Italia

Viceprimarul timişorean Adrian Orza a dezvăluit că municipalitatea de pe Bega se afla în tratative avansate pentru a aduce anul acesta formaţia Dire Straits la Timişoara. Concertul nu va mai avea, însă, loc, deoarece membrii formaţiei s-au speriat de… infracţiunile comise de români în Italia. “Am avut discuţii cu Mark Knopfler, de la Dire Straits, ca să vină să concerteze în TImişoara în această primăvară. Ei chiar aveau concerte în apropierea României în această perioadă, aşa că am fi putut să îi aducem. Până la urmă, s-a hotărât să nu mai vină, din cauza scandalurilor cu românii din Italia”, a precizat Orza.

În schimb, începând cu 10 mai, primăria va relua proiectul “Timişoara, Mica Vienă”, în Piaţa Unirii urmând să fie susţinute concerte aproape în fiecare zi. Printre primii care vor urca pe scenă vor fi Ingrid, Ştefan Bănică Junior, Paula Seling şi Al Bano.

(Sursa: www.banateanul.ro)

*******************************

Preşedintele Comitetului Olimpic Internaţional cere o rezolvare paşnică a conflictului din Tibet

În contextul protestelor organizate la Londra de către militanţi pentru libertatea Tibetului, preşedintele Comitetului Olimpic Internaţional, Jaques Rogge, a cerut o rezolvare paşnică a situaţiei din Tibet. CO lansează un apel la găsirea unei soluţii pe calea dialogului, datorită protestelor internaţionale pe care conflictul le-a declanşat, a spus acesta cu ocazia unei întâlniri avute cu reprezentanţi ai CO naţional chinez la Beijing. Violenţa nu este în spiritul Jocurilor Olimpice, a mai adăugat preşedintele forului sportiv.

La Londra, activişti pentru libertatea Tibetului au încercat în repetate rânduri să fure flacăra olimpică de la maratonişti şi să o stingă. Manifestanţii au strigat pe tot parcursul flăcării în capitala britanică “Libertate pentru Tibet”. Maratonista Paula Radcliffe crede însă că aceste metode nu sunt corecte.

“Este o problemă importantă şi sunt de părere că trebuie sensibilizată opinia publică, dar sincer nu cred că acestea sunt mijloacele corecte. Aici este vorba despre sport şi despre Olimpiadă, nu despre unde se duce flacăra olimpică şi despre unde sunt organizate Jocurile”.

Nu de aceeaşi părere sunt protestatarii. Anne Holmes este reprezentant al campaniei pentru un Tibet liber.

“Jocurile Olimpice au fost politizate încă din 2001, atunci când a fost luată decizia ca ele să fie organizate în China. CO Internaţional a legat atribuirea dreptului de organizare de îmbunătăţirea situaţiei drepturilor omului. Ce s-a întâmplat a fost însă exact opusul. În plus, Beijingul a promis şi garantarea libertăţii presei, iar în secunda în care au început neliniştile în Tibet, presa nu a mai avut acces în zonă. Deci da, este cu totul potrivit să ne folosim de JO pentru a condamna încălcarea drepturilor omului din China”.

(Deutsche Welle, 7 aprilie 200

*********************************

Andrei PLEŞU: Cititul cărţilor

(www.dilemaveche.ro, 29 martie 200

Aud tot mai des o formulă care mă contrariază: „a citi cărţi“. „Ce faceţi în timpul liber?“ „Citesc cărţi.“ „Mai citeşte şi tu cărţi, că nu strică!“ „Am auzit că X citeşte cărţi.“ Pînă mai ieri, cititul îşi subînţelegea complementul direct. Puteai, desigur, să citeşti şi gazete sau scrisori sau inscripţii, dar, în genere, a spune despre cineva că „citeşte“, că e „un tip citit“, că e „un mare cititor“ implica, necesarmente, obiectul numit „carte“. Citim cărţi, ce altceva? Există, e drept, formula celebră a lui Miron Costin despre „cetitul cărţilor“. Dar ea se referea la o ocupaţie încă minoritară, care trebuia definită precis. În plus, cronicarul folosea pluralul avînd în minte, inevitabil, Cartea, pe care multiplicitatea „cărţilor“ nu face decît să o reflecteze edificator. („Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditorul nostru, Dumnezeu…“) Reapariţia, într-un context cu totul nou, a expresiei cronicăreşti sugerează reintrarea lecturii în condiţia minoratului. „A citi“ nu mai e, astăzi, o ocupaţie atît de răspîndită încît să fie enunţată ca atare, fără detalii. De citit, mai citim cîte ceva. Dar cărţi nu prea mai citim. Pe de altă parte, cărţile continuă să apară, să se înmulţească epidemic, să alimenteze galopant librăriile şi bibliotecile. Se scrie imens. De aceea, a vorbi numai de „declinul lecturii“ e a neglija un straniu fenomen complementar: „inflaţia textului“. În ziua de azi, pierdem contactul cu universul cărţii, nu doar pentru că nu mai avem timp, nu doar pentru că preferăm computerul şi televizorul, ci şi pentru că sîntem înconjuraţi de prea multe cărţi. Abandonăm, uneori, mai degrabă din cauza saţietăţii, decît din cauza subţierii apetitului. Dacă nu mai citim nu este pentru că nu avem ce, nu pentru că bibliotecile s-au golit, nu pentru că avem alte tentaţii, ci, dimpotrivă, pentru că bibliotecile stau să pocnească, pentru că oferta e inhibitorie.

Oricine a trecut, în ultimii ani, prin încercarea unui sondaj bibliografic, ştie ce spun. În fiecare zi, subiectul de care te ocupi, oricare ar fi el, e abordat de o puzderie de „colegi“ din toată lumea. Apar, trimestrial, mii de pagini noi: reorganizări ale informaţiei, reformulări, descoperiri de detaliu sau de anvergură. Efectul e descurajant: dacă eşti cît de cît realist, ştii, de la bun început, că n-ai să poţi acoperi niciodată materia care se revarsă, asfixiant, asupra ta. Scrupulul investigaţiei exhaustive e condamnat la utopie şi ridicol. Rişti să mori în preliminarii sau să cazi într-un soi de diletantism eroic. Cantitatea te demobilizează: la ce bun să continui, la ce bun să contribui, vanitos sau inconştient, la criza de supraproducţie a savantlîcului contemporan? Ori renunţi la scris, ori scrii pentru plăcerea proprie, fără pretenţii, fără ambiţii auctoriale. Mulţimea cărţilor provoacă, necesarmente, criza criteriilor. E din ce în ce mai greu să alegi, să te orientezi, să desparţi apele: devii fie un consumator lacom şi decerebrat, fie umbra, inactuală, a propriilor idiosincrazii. Cît despre literatorii incontinenţi, ei scriu somnambulic, scuturaţi de lungi accese de grafomanie şi narcisism. Îi citesc cîţiva prieteni, snobii şi o mînă de experţi indescifrabili.

În aceste condiţii, propun redobîndirea chefului pentru citit printr-o temporară asceză. Cei care n-au citit şi nu citesc nu mă interesează, deocamdată. Cei care însă citesc prea mult, să facă o „haltă de ajustare“. Să suspende, o vreme, frecventarea bibliotecilor, să privească în gol, să reflecteze fără suport livresc. Iar cei care scriu, să scrie mai puţin…

*******************************************

Monica Lovinescu doneaza casa din Paris statului român

www.ziare.com, 13 martie 2008

Cunoscuta scriitoare Monica Lovinescu doneaza statului roman propria casa, cu terenul aferent, situata in Paris, in strada Francois Pinton nr. 8, 75019, informeaza editia online a Ziarului de Iasi. Bunul va deveni proprietate publica a statului in administrarea Ministerului Afacerilor Externe, in serviciul comunitatii romanesti din Franta relatiilor culturale dintre Romania si Franta si pentru conservarea patrimoniului simbolic al emigratiei romanesti din Franta si va fi utilizat exclusiv in scopuri non-profit.

Guvernul a autorizat miercuri Ministerul Afacerilor Externe sa accepte aceasta donatie cu sarcini propusa de scriitoarea Monica Lovinescu, rezidenta in Franta, in favoarea statului roman.
Sarcinile care revin statului roman, in urma donatiei, sunt: constituirea si conservarea unui fond de lucrari ale literaturii romane si straine; crearea unui centru cultural roman intitulat “Memorial Ierunca-Lovinescu”.
Statul roman se obliga de asemenea sa infiinteze o bursa anuala “Ierunca-Lovinescu” in favoarea studentilor romani din Franta, acordata de Ministerul Afacerilor Externe, si sa asigurare cazarea pentru studentii beneficiari ai sus-mentionatei burse in spatiul locativ ce face obiectul donatiei.
Toate cheltuielile aferente donatiei si indeplinirii sarcinilor care revin donatarului se asigura, incepind cu anul 2008, din fondurile pentru sprijinirea activitatii romanilor de pretutindeni si a organizatiilor reprezentative ale acestora aprobate in bugetul MAE prin legile bugetare anuale.

****************

Români la Veneţia

George Buhnici, Ziarul de Duminica, www.zf.ro, 29 feb. 2008

M-am obisnuit sa vad Italia numai din goana de la un reportaj la altul. De la o baraca de nomazi sub un pod care colcaie de sobolani pana la Chestura, dupa un roman acuzat de crima, viol sau talharie. Oricat de urat ne-ar trata uneori presa italiana, trebuie sa admitem ca “raii” nostri ne-au facut in 2007 sa ne rusinam ca vorbim romaneste pe strazile Romei sau ale oricarui alt oras din Peninsula.

Si cand credeam ca nimic nu ne mai poate spala de rusine, ne trezim invitati de onoare la Carnavalul de la Venetia. Asa ca am mers sa vad minunea, prea putin increzator ca poate fi adevarat. Am trait insa o revelatie. Suntem acasa la Venetia. Nu ma refer doar la vanzatorul de la magazinul de masti plecat de la Galati, unde lucra la Sidex, ori la fata amabila care serveste la cafenea, fugita din saracia moldoveneasca, sau la chelnerul de la terasa plecat si el de la Radauti. In afara acestor ambasadori tacuti care duc cu ei doar munca si bunul-simt, Romania are la Venetia mai mult decat atat. Avem o Casa. Un palat. Institutul Român de Cultura si Cercetare Umanistica.

Iorga si Institutul

“Ai nostri vor veni aici, vor sta in aceste incaperi pline de amintiri, vor contempla de la ferestrele largi intinderea rosie a acoperisurilor si intinsele orizonturi. Vor cobori apoi pe cele mai frumoase strazi din lume si vor ramane ore indelungi in fata pietrelor in care e intruchipat Dumnezeul frumusetii eterne. Iar cand vor reveni in patrie, ceva din Venetia ii va insoti” spunea Iorga in discursul sau de inaugurare. Iar asta a fost posibil prin straduinta marelui Iorga si a donatiilor Bancii Nationale a Romaniei, ziarului Universul, Ministerului Comertului si Institutului de Studii Sud-Est Europene (creat de Nicolae Iorga la 24 ianuarie 1924), “care si-a sacrificat in acest scop bugetul pe ani intregi”, cum constata Iorga insusi in discursul inaugural. Ar fi fost, cel mai probabil, crucificat de presa in vremurile moderne, insa pe atunci efortul a reprezentat o investitie pe termen foarte lung, care arata acum roade cu adevarat neasteptate. Prin stradania oamenilor de la Institut, in 2008, Romania este invitat de onoare, si unicul de altfel, in pavilionul Italiei de la Bienala. Am inceput sa cred ca tot ceea se ce se intampla este adevarat, dupa ce am vorbit cu oficialitati din domeniul turismului si culturii venetiene care nu mai conteneau sa ne laude.

Marketing si cultura

Augusto Salvadori, directorul pentru turism al Comunei Venetiene, imi povestea cu insufletire ca a fost in Romania. Stie de Sibiu, Brasov, manastiri sau Delta Dunarii, despre care vorbeste fascinat. Imi spunea ce bogatii fantastice avem, nemaiintalnite in Europa. Il ascultam si ma intrebam cati dintre romanii din Romania au vizitat macar o parte din aceste obiective inainte sa plece in vacanta prin strainatate. Stam ca o closca peste puii de aur pe care nu stim sa ii scoatem la poze. Italienii spun despre noi ca avem valori, talente si tot ce ne trebuie ca sa facem turism cultural, cum face Venetia, si chiar mai bine. Doamna Luana Zanella, directorul cultural al Comunei Venetiene, spune ca metoda e simpla, poate chiar prea simpla. Imagini mari si expresive care sa atraga turistii sa vina sa vada mai mult.

Dincolo de aparente

Se pare ca am inceput sa invatam lectia asta. In pavilionul Italiei la Bienala de la Venetia, unde suntem invitati, Romania a expus numai postere mari, cateva lucrari artistice ale unor artisti tineri, ceva proiectii de videoclipuri muzicale, film romanesc si, intr-un colt, o proiectie cu filmul Dracula. Ovidiu Ioan Silaghi, ministrul pentru IMM, comert, turism si profesii liberale, spune ca: “Vrem sa aratam si o alta fata a Romaniei. Ati vazut, o singura sala este cu contele Dracula, celelalte sunt altceva”. In sfarsit, iesim si noi cu altceva in lume. O prezenta tanara, dinamica, “fresh”, care i-a convins pe italieni sa ne ia alaturi de ei la unul dintre cele mai importante evenimente turistice si culturale ale planetei. Romania este de acum partener al Italiei la carnavaluri si bienale, cu propriul stand, cu propria creatie, cu propria energie. Nici o vorba despre scandaluri, despre hotii si criminalii nostri. Senzatia, intr-un astfel de moment, este de respect si umilinta pentru acesti oameni care incearca sa ne trateze privind dincolo de aparente. Italia ne intinde o mana calda atunci cand suntem in cea mai proasta lumina de ani buni. E ca si cum ne-ar spune: “Hai sa uitam ce a fost. Vino la noi, la masa!”. Devenim astfel gazde la o masa unde musafirii sosesc hamesiti dupa cultura, din toate colturile lumii. Venetia aduna in fiecare an 20 de milioane de turisti, iar cetatea din Laguna ne invita sa ii ademenim mai departe, la noi acasa, cu mamaliga si branza de la Bran, peste din Delta sau o vizita pe la manastiri.

Capra pe Podul suspinelor

Cu imaginea aceasta in minte, am mers apoi la parada calusarilor, caprei si tarafurilor noastre aduse in Cetatea Dogilor sa ne reprezinte. Cineva imi spunea ca aratau penibil printre costumele spectaculoase din Venetia. Eu spun ca aratau perfect si ca merita sa ne mandrim cu Ansamblul “Codruletul” din comuna Vorona, judetul Botosani, spre exemplu. Una dintre formatiile folclorice taranesti care valorifica stravechile datini si obiceiuri traditionale romanesti, practicate in timpul sarbatorilor de iarna. Un taraf plin de energie care pune in miscare sangele de italian, japonez sau american, la fel de bine cum o face acasa, la targul de iarna de la Vorona. Pe muzica lor, calusarii din ansamblul “Plaiurile Oltului” au facut legea pe stradutele inguste din Venetia. Ansamblul infiintat la Slatina in 1979, in ziua de “Sfantul Nicolae”, la inceput ca formatie de amatori, a ajuns deja un grup profesionist, cu premii obtinute la festivalurile din tara si din strainatate.

Obiceiuri romanesti mai vechi decat Carnavalul

Am facut senzatie insa cu Turcul, Capitanul, Irodul, Caprele, Tapii, Fluierasul, Maresalii sau Tiganii, Manditele, Fanariotii, Mosneagul, Baba, Dracul, Moartea. Pe scurt, despre “Jocul Caprei si mascatii” din Borca. Un obicei vechi de sute de ani, chiar mai vechi decat Carnavalul. Daca mascatii din Venetia sunt o poveste de culoare, ai nostri spun deja o legenda ancestrala, care exprima stravechi credinte precrestine legate de fertilitatea pamantului, de sporul turmelor si alungarea raului, intruchipat de frigul iernii si uscaciunea vegetatiei inghetate. Jocul Caprei este o pantomima exuberanta, plina de fantezie, care exprima metaforic lupta dintre spiritele bune si cele rele. Prin vitalitatea sa excesiva, Capra, inconjurata de nenumarate personaje mascate, ce intruchipeaza diversele racile ale caracterului uman, atrage si fascineaza asistenta. Dansul mascatilor se desfasoara totdeauna in cerc, pentru a circumscrie raul si a-l zdrobi, pentru a nu-l mai lasa sa circule liber printre oameni.

Masti care vorbesc

Bun. Stau putin stramb si gandesc drept. Parca ne-am cam obisnuit cu mastile noastre din panusi de porumb, lana, carpe si dinti de fasole. Ale lor sunt spectaculos de frumoase. Atunci cum sa le compari? M-a lamurit Paul Buta, creator de masti romanesti de la Galati care isi vinde cu succes lucrarile la un pret de 30 de euro in poarta Institutului, la Venetia.

- Ia, zi matale, ce parere ai de mastile italienilor?

- Sunt reci, sunt sterile, sunt frumoase, dar atat. Ale noastre vorbesc. Numai cand te uiti la ele te umfla rasul.

- Adica rade lumea de noi?

- Ce-i mai frumos decat sa faci lumea sa rada? O femeie, cat e de frumoasa, daca e rece, nu te “licheşti” de ea. De-ale mele te “licheşti” imediat.

Sa inceapa petrecerea!

Cu astfel de oameni am reusit sa impresionam. Energia calusarilor si a mascatilor nostri a incalzit aerul umed si rece dintr-o Venetie ploioasa, dar si sufletele turistilor. Ai nostri au trecut pe stradute si poduri ca un val de caldura care a ajuns pana in Piata San Marco.

Acolo i-am gasit si pe artistii nostri moderni care stiu sa zgandare spiritul, nu doar sa il gadile. Dan Puric cu pantomima sa de geniu, limbaj universal al teatrului, a avut spectacole aplaudate la scena deschisa. La fel si Teatrul Masca.

O mentiune speciala pentru Marius Mihalache care a urcat pe scena mare din Piata cu band-ul sau sa le cante italienilor despre cucul romanesc. De succes s-au bucurat si Amadeus, Fanfara Savale, Nicolas Simion, Nightlosers, Philarmonia si cei de la Shukar Collective.
Noptile le-am incalzit tot noi, la petreceri cu muzica mixata de DJ Vasile, DJ Gojira sau Electric Brother. Ei au adus ritmurile etno romanesti in contact cu muzica electronica. Rezultatul a fost inca un succes neasteptat la tinerii italieni care au umplut sala de petrecere in fiecare seara a Carnavalului.

Asa ca m-am lasat prins si eu in petrecere. Mi-am pus o masca traditionala romaneasca facuta de artistul Paul Buta si am defilat alaturi de ai nostri peste canalele inguste din Venetia. Am facut sa rada zeci de oameni si am speriat turistele japoneze cu masca mea din carpe si coarne de vaca. Si atunci mi-am dat seama de ce ne iubeste Italia. Ii aducem ceva bun, ceva ce italienii incep sa piarda. Energie, buna-dispozitie si traditii adevarate.

************************************

Poate multilingvismul consolida Europa?

Sandra Pralog

(Revista 22, n. 938, 26 februarie 2008 - 03 martie 200

Cand Romania a primit portofoliul multilingvismului in Comisia Europeana, carcotasii au denigrat mandatul spunand ca este neinsemnat. Intre altele, criticii socoteau importanta prin prisma banilor alocati (care, la peste 1 miliard de euro, nu-s putini), pentru ca reprezinta un buget relativ mic in constelatia portofoliilor “grele”. Ce nu reiese insa din ecuatia financiara este importanta limbilor pentru identitatea Europei. De fapt, gestionarea alchimiei multilingvismului poate, in timp, face sau desface Europa.

Deviza Europei, de “unitate in diversitate”, trebuie intai sa rezoneze practic. Ideea se traduce prin unitatea valorilor fundamentale (libertate, drepturile omului, egalitatea sexelor etc.) declinata in expresii culturale diferite, fiecare egala celeilalte. Dar, in domeniul lingvistic - nivelul cel mai de baza intr-o Europa in miscare -, ideea de “unitate in diversitate” devine un oximoron, o imposibilitate, caci diversitatea impiedica unitatea. Cum poate deveni functional un sistem cu 23 de limbi oficiale, fara a crea o adevarata babiloniada? Si, pe de alta parte, cum te poti intelege fara a ceda tentatiei de a elimina din prea-plin, pentru a ajunge la mult ravnita unitate? Se cauta, deci, “cvadratura cercului”… Provocarea este sa comunicam, prezervand, in acelasi timp, toate limbile.

Nu stiu sa existe o solutie-miracol, dar un raport recent, propus de un grup de scriitori si filosofi europeni (din care cu onoare am facut parte), a propus cateva solutii pentru ca multilingvismul sa poata consolida Europa, si nu sa o subrezeasca. (Pentru versiunea integrala - inclusiv in romana! – vezi http://ec.europa.eu/education/policies/lang/languages_en.html).

Raportul pleaca de la premisa ca engleza, ca limba internationala, este din ce in ce mai necesara, dar, in acelasi timp, din ce in ce mai putin suficienta. (Avand multi locutori, ea nu mai confera un avantaj competitiv.) Deci cunostinta unei limbi internationale (nu doar engleza, dar si franceza sau spaniola) trebuie suplimentata cu maiestria intr-o limba mai putin uzitata, care sa confere vorbitorului o nota distinctiva pe CV. Importanta limbilor se vede lesne in domeniul comercial - un economist spunea ca poti cumpara orice utilizand o singura limba, dar, daca vrei sa vinzi, trebuie sa cunosti limba clientului tau.

Multilingvismul are impact si asupra relatiilor bilaterale, unde, pentru o relatie temeinica, este preferabil ca dialogul sa fie purtat in una dintre cele doua limbi, si nu intr-o limba terta, cum este de cele mai multe ori cazul acum. Astfel, trebuie incurajata formarea unei mase critice de locutori ai tuturor limbilor europene, fara exceptie, pentru ca relatiile dintre tarile Europei sa se stranga. In alte cuvinte, atunci cand vor exista, sa zicem, suficienti vorbitori de poloneza in Portugalia, relatiile bilaterale si dialogul intre cele doua popoare va spori, schimburile economice vor inflori si, de asemenea, va creste si sentimentul de apartenenta la un spatiu comun, Europa. Mai mult, invatarea limbilor “pe perechi” functioneaza indeosebi intre statele vecine, unde necesitatea convietuirii intr-un spatiu comun si curiozitatea despre celalalt sunt sporite si unde fluenta lingvistica inlesneste schimburile comerciale si culturale.

In 2002, la Barcelona, Comisia Europeana a invitat statele membre sa ia in considerare predarea a doua limbi straine, in plus fata de limba materna. Asadar pledoaria ca fiecare cetatean al Europei, afara de a invata o limba de circulatie internationala, sa adopte de asemenea si o limba de suflet rezoneaza. “Limba personala adoptiva”, cum este ea numita in raport, este o limba a carei cultura fascineaza si in ale carei taine locutorul isi doreste sa patrunda. Ea devine astfel nu atat o a doua limba straina, ci, mai curand, o a doua limba materna. Oamenii o pot invata oricand in viata, cand isi doresc sa paseasca intr-o lume noua, caci - asa cum spunea Cioran - traim intr-o limba si nu intr-o tara si suntem de atatea ori oameni, cu fiecare limba pe care ne-o insusim.

In fine, un ultim argument pentru a adopta oricare dintre limbile Europei - si nu numai! - este insasi migratia întetita de pe continent. Ca imigrant, nu te poti integra fara sa cunosti limba tarii in care traiesti (dar nu in detrimentul ancorarii profunde in cultura si limba materna, generatoare de identitate.) Pe de alta parte, “gazdele” nu te pot aprecia daca nu cunosc ceva din obiceiurile, cultura si limba ta. Deci si tarile gazda, la randul lor, vor trebui sa invete sa comunice mai bine cu migrantii, in limba lor. Atentatele teroriste de la Londra servesc drept un puternic rapel despre fragilitatea sentimentului de apartenenta in absenta respectului mutual, ilustrat inclusiv prin propasirea limbilor.

Deci departe de deriziunea cu care a fost privita la inceput, problematica limbilor este asadar in centrul tuturor domeniilor europene - cultura, economie, securitate - si, mai mult, chiar in inima ideei insesi de “Europa”. Nu doar pentru ca tot ce se intampla la Bruxelles trebuie comunicat si la periferie, dar pentru ca limbile reprezinta identitatea culturala a popoarelor si gestionarea adecvata a comunicarii face ca bogatia patrimoniului european - reprezentat de limbi, religii si culturi - sa se pastreze sau sa dispara. Iar asta face diferenta intre melting-pot-ul american, care malaxeaza diferentele, si diversitatea culturala europeana, care le afirma.

Fara sa-si dea prea bine seama, romanii au nimerit la locul potrivit - ba, mai mult -, chiar in miezul problemei. Istoria face din Romania un simbol interesant. Strainii se minuneaza cand afla ca poporul roman a trait timp de aproape doua milenii in state separate, sub influenta a trei imperii cu culturi total diferite (Otoman, Austro-Ungar si Rus), dar, cu toate astea, romanii vorbesc exact aceeasi limba, fara dialect. Este asadar o dulce ironie ca tocmai reprezentantul unui popor care si-a gasit forta in unitatea limbii (si viceversa: unitatea in forta limbii) gestioneaza acum rolul limbilor in Europa…

**************************

De ce nu (re)vin românii

Andrei Postelnicu (www.capital.ro, 27 feb. 200

Din cauza unei lipse acute de gândire strategică, România nu are însă nicio şansă să le poată oferi foştilor emigranţi motivaţii non-financiare de a reveni prea curând. Târgul locurilor de muncă de la Roma, organizat pentru a-i îmbia pe români să revină acasă, a atras 700 de potenţiale candidaturi pentru vreo 7.000 de posturi vacante. Când cererea e numai o zecime din ofertă, se impun întrebări incomode şi discuţii dureroase, indiferent de produsul adus pe piaţă.

În ecuaţia de faţă, produsul îl constituie locurile de muncă. Ofertantul este România, în timp ce potenţialii „muşterii“ sunt miile de emigranţi plecaţi în căutarea unei vieţi mai bune. Reticenţa acestora de a reveni acasă, reflectată prin întrebările puse angajatorilor, arată provocările la care România trebuie să răspundă pentru a-şi asigura dezvoltarea economică pe termen lung.

Românii din Italia au vrut să ştie nu doar ce locuri de muncă vor putea avea soţiile lor, dar şi la ce fel de şcoli au acces copiii în cazul în care familiile s-ar întoarce în ţară. Întâmpinaţi cu discuţii despre salarii şi câştiguri, ei au vrut să afle detalii despre cu totul alte lucruri, care ţin de un barem la care România nu se clasează deloc strălucit: calitatea vieţii.

Premisa organizării aşa-zisului târg de la Roma nu este greşită. Ea vine în contextul unei aparente inversări a migraţiei muncitorilor în alte ţări est-europene. Mult temutul „instalator polonez“ pare să fie din ce în ce mai tentat să treacă Marea Mânecii şi Vistula în sens invers, ademenit de posibilitatea de a face, la Varşovia sau la Cracovia, bani comparabili cu cei din Londra, Glasgow sau York.

Problema este că România nu-i Polonia. Odată eliminate, sau cel puţin estompate, diferenţele salariale dintre patriile adoptive ale românilor şi ţara lor natală, rămân factorii care ţin de viaţa la care pot aspira muncitorii migranţi. Unii polonezi se întorc pentru că nu mai par convinşi că Vestul le oferă altceva în afara salariilor mai mari. Românii sunt sceptici pentru că nu par convinşi că România mai are altceva de oferit în afara unor salarii mai mari (comparativ cu cele de acum câţiva ani). Din cauza unei lipse acute de gândire strategică, România nu are însă nicio şansă să le poată oferi foştilor emigranţi motivaţii non-financiare de a reveni prea curând.

„Stranierii“ prind Realitatea TV prin satelit şi vin acasă măcar o dată pe an. Văd cât de congestionate şi de poluate sunt drumurile, ştiu în ce hal au ajuns şcolile şi spitalele, sunt la curent cu situaţia politică. Mai informaţi şi mai educaţi, se mulţumesc să-şi revadă rudele în vacanţe şi iau calea Vestului după fiecare concediu, lăsând în urmă case bine dichisite, dar goale.

Zeci de ani de investiţii insuficiente în infrastructură, educaţie şi sănătate acţionează acum ca o barieră în calea resursei de care România are nevoie din ce în ce mai mare: talentul şi puterea de muncă a propriilor săi cetăţeni. Fiindcă au avut experienţa traiului într-o societate care funcţionează, aceştia sunt o resursă mult mai valoroasă decât investiţiile Nokia sau Ford, putând deveni o forţă de schimbare pe care niciun şantier nu o poate constitui, o forţă de care România are cea mai mare nevoie.

************************

Sensul fals al realităţii

Andrei Cornea

(www.revista22.ro, Nr. 8 (937) / 19-25 februarie 200

Toata lumea recunoaste in ultimul timp ca invatamantul romanesc universitar si preuniversitar e deficitar. Asa stand lucrurile, se fac eforturi - s-ar zice - pentru imbunatatirea lui. Se fac chiar mari proiecte pentru modificarea legislatiei. In invatamantul universitar au aparut noi organisme de control al calitatii, precum ARACIS. Profesorii completeaza anual, ba chiar semestrial numeroase formulare si fise de evaluare si autoevaluare. Facultatile si departamentele intocmesc de zor planuri de cercetare etc. Rotitele birocratice se invart cu repeziciune.Ceea ce nu se spune, oficial bineinteles, este ca marea degradare s-a produs in ultimul timp. In universitati, de pilda, ultimii 10 ani au condus la o scadere a calitatii fara precedent chiar si in epoca comunista. La inceputul anilor ‘90 lucrurile aratau destul de bine: era o infuzie de oameni mai tineri, capabili, cu lucrari. Studentii erau interesati, curiosi, flamanzi de lecturi noi si cunostinte noi. Unii faceau a doua facultate din placere. Chiar in preajma lui 2000 mai gaseai in fiecare an de studii un numar consistent de studenti buni si chiar cativa exceptionali. Astazi, astfel de evenimente devin raritati.Ceea ce se observa mai intai e o coborare drastica a standardelor: acum 10 ani (ca si acum 20 de ani), la facultatile umanistice ale Universitatii Bucuresti, majoritatea examenelor de an erau in scris si oral, in timp ce, azi, toate examenele sunt sau in scris, sau oral. Mai grav, in ultimul timp, tot mai multe facultati renunta la examenul scris de la licenta, de cele mai multe ori sub presiunea studentilor. Licenta - obtinuta numai dupa trei ani - va presupune doar o lucrare de diploma, nu arareori contrafacuta si copiata dupa Internet sau confectionata contra bani de altcineva. Explicatia? Simpla: nivelul general al studentilor si motivarea au scazut dramatic in ultimul timp - mai cu seama in ultimii 10 ani.In general, presa, dar si autoritatile intretin o atmosfera mai curand defavorabila profesorilor, menajandu-i pe studenti. Acestia se plang constant de slabiciunile invatamantului romanesc (de stat sau privat) - si au dreptate adesea, fara insa sa se intrebe daca nu au si ei o responsabilitate. Citesc dintr-un sondaj de opinie publicat de 22, nr. 6 (935), cateva critici ale unor studenti, luati la intamplare, dar recunosc in ele reprosuri mai generale pe care le aud frecvent.O studenta de la limbi straine se plange, de pilda, ca materiile “sunt abstracte” si ca ar trebui sa se puna accent “pe latura practica, nu pe cea teoretica”. Ea sustine ca multe lucruri pe care le invata “nu vor ajuta la nimic”, “nu vor folosi niciodata studentilor”. Dar ce poate insemna aceasta in contextul respectiv, al limbilor straine? Haideti sa “citim printre randuri”, ajutati si de experienta pe care o avem in domeniu. Inseamna ca se studiaza inca literaturile straine, ca, de pilda, se tin cursuri despre Dante, ori Goethe, ori Ronsard. Or, Doamne fereste, despre Eschil! Inutil, nu-i asa? In plus, inseamna ca inca se mai studiaza lingvistica ori pragmatica, ori alte materii filologice, precum stilistica sau teoria literaturii. “Prea teoretic, prea abstract”, nu-i asa? Studentii respectivi nu vor sa auda de asa ceva. Ei vor sa invete o limba straina, maximum doua si atat, fara literatura, fara cultura si civilizatie, fara auxiliarele filologiei, confundand facultatea cu o scoala profesionala serala. Dar reprosul ca se predau materii “abstracte”, “teoretice”, “labirint de cunostinte inutile” e mult mai general si se aude de cam peste tot, presupun ca si de la matematica. Dar ce fel de studenti sunt acestia? Sunt - asa cum recunoaste o studenta de la Facultatea de Jurnalism - de multe ori cei intrati fara examen de admitere sau cu un examen extrem de usor. De ce se intampla asta? Simplu, fiindca, pe de-o parte, numarul locurilor de la facultati (private si de stat) e mult mai mare decat era acum 10-15 ani, numarul studentilor potentiali e mai mic, dorinta de a mari numarul studentilor de nestapanit, mai ales din motive financiare, iar calitatea liceului e mult mai rea.

Nu mai e nevoie aproape de mentionat lipsa infricosatoare de cultura a multor studenti, precaritatea capacitatilor lor de analiza si rationament, neputinta chiar de a intelege semnificatia unui text fiction sau non-fiction. Iar daca mai vorbim si despre cvasiuniversalizarea copiatului (a copiatului prostesc, de cele mai multe ori), avem un tablou nefalsificat al tipologiei “tineretului studios” “pragmatic”, dominant azi in universitatile noastre (si, ma tem, tot mai mult si in Europa).

Ce doreste acest student “pragmatic”? Evident - nu stiinta, ci o cunoastere marginita si aplicativa care, in opinia lui, i-ar asigura nu o profesie, ci un “job” bine platit. Atat. Curiozitate, interes, pasiune, dorinta de a urma o vocatie, iata lucruri nu numai ocolite de studentul mediu de azi, dar pur si simplu dispretuite. Daca ar fi dupa el, trei sferturi dintre stiintele omului, jumatate din cele ale naturii si 90% din literaturi ar putea foarte bine sa dispara sau sa fie rezumate la ceea ce scrie despre ele in Wikipedia sau pe diferite site-uri de Internet.

De fapt, ceea ce se intampla are ca origine o stare de spirit generala pe care tinerii au invatat-o repede de la cei adulti: cultura nu renteaza, nu aduce nici bani, nici faima, nici putere. Savantii nu “dau bine pe sticla”, intelectualii sunt plicticosi, plangaciosi si inutili, scriitorii merita atentie doar daca devin vedete mediatice si devin asta adesea din motive extraliterare. Iar toti acestia, cu mici exceptii, sunt oameni cu venituri modeste, cand nu chiar mici. Nu-s cool. Cum ar putea ei impune respect? Cat despre profesori - dupa cum spune cu inocenta o studenta in acelasi interviu -, predau prea multa teorie si astfel “confera un sens fals realitatii”! Cum ar putea ei sa mai destepte interesul unora deja convinsi ca detin “sensul corect al realitatii”?

****************************************

Marea Britanie joacă dur cu emigranţii

Stefan Barliba (www.capital.ro, 21 februarie 200

Autoritatile britanice vor sa schimbe regulile jocului si anunta ca vor impune o politica mult mai dura pentru emigranti. In urma implementarii noului program, emigrantii au doua variante: ori trec prin intreg procesul de obtinere a cetateniei, ori parasesc tara, se arata in declaratia oficialilor din Albion.Secretarul de Stat Jacqui Smith a declarat ca va pune capat situatiei ambigue in care un imigrant „se afla in doua luntrii, adica traiesc in Marea Britanie , dar nu se adapteaza modului de viata britanic”.

Chiar si cei foarte bogati (o aluzie la oligarhii rusi, care transforma Londra in noul cartier general), persoane care in mod normal nu prea „servesc” toate etapele obtinerii rezidentei sau cetateniei britanice, vor trebui sa respecte toti pasii acordarii cetateniei. „Nu mai merge asa. Si in Marea Britanie si in afara ei. Ori te supui procesului de obtinere a cetateniei, ori simplu – pleci” a declarat Jacqui Smith.Obtinerea cetateniei britanice va dura cel putin sase ani, deja cu un an in plus fata de regula veche a jocului. Se introduce un an de „cetatenie probatorie”, un fel de test-drive prin care autoritatile britanice se pot convinge daca meriti sau nu sa te numesti britanic cu buletinul in buzunar. Stati asa, ca nu este tot. In anul de „proba”, emigrantul trebuie sa se implice in activitati comunitare, printre care donatii catre societati de binefacere, voluntariat, sa conduca un grup sau echipa sportiva si sa participe la activitati si programe extrascolare. Daca nu participa la aceste programe, perioada de proba se extinde la 3 ani, pe langa cei 5.Din fericire, regulile „cetateniei probatorii” nu se aplica cetatenilor europeni, inclusiv est-europenii care au aderat recent la Uniunea Europeana.De asemenea, pentru casatorii mixte intre un cetatean britanic si un emigrant vor fi introduse teste de limba engleza.

Sursa: Associated Press

*********************************************************************

O analiză a evoluţiei pieţei ziarelor româneşti în ultimele zece ani:

Iulian COMANESCU, Presa românească, atunci şi acum

(www.dilemaveche.ro, 9 februarie 200

Plecarea lui Sorin Roşca Stănescu şi a lui Cristian Tudor Popescu încheie o epocă a presei româneşti. E oarecum ultimul act sau chiar epilogul unei piese în care spiritul antreprenorial al cîtorva ziarişti-manageri maturi în 1989 a pierdut războiul cu investiţiile masive, româneşti sau străine, care au concentrat proprietatea media în cinci mari grupuri: Ringier, Voiculescu, Sîrbu/CME, Patriciu şi Vîntu.

Se va vedea în cele ce urmează că această schimbare de temelii nu înseamnă că, de mîine, presa românească va fi ori una de nivelul celei anglo-saxone, ori una aservită „mogulilor“.

Biroul Român de Audit al Tirajelor (BRAT) este o asociaţie a breslei, care atestă tirajele tipărite sau vîndute ale publicaţiilor care ţin să fie în rînd cu lumea, altfel spus, să vîndă publicitate pe baza tirajului şi să se laude, dacă e cazul, cu propriile realizări. Cele mai vechi date de pe site-ul instituţiei sînt de acum aproape 10 ani, adică din 1998. 11 cotidiene şi 3 săptămînale cu încărcătură politică sau semnificaţie socială supravieţuiesc, chiar dacă nu există cifre pe exact aceleaşi perioade. Tirajele lor spun o poveste agitată şi cam lipsită de catharsis.

Academia Caţavencu. A ajuns de la aproape 62.000 de exemplare vîndute în iulie-decembrie 1999 la aproximativ 35.000, în al treilea trimestru din 2007. O publicaţie care a jucat şi încă mai joacă singură pe segmentul ei, remarcabilă prin faptul că „academicienii“ au reuşit să-şi păstreze reputaţia de luptători împotriva comunismului, a corupţiei ş.a. vînzînd revista de vreo patru ori: de două ori lui Sorin Ovidiu Vîntu, o dată lui Mircea Dinescu şi o dată lui Sorin Marin, dacă nu cumva unii dintre aceşti cumpărători se suprapun. Cel dintîi e proprietarul actual şi, posibil, cel definitiv.Adevărul. 188.000 de exemplare în semestrul al doilea din 1998, faţă de 34.500 în iulie-septembrie 2007. Succesorul Scînteii înjura imediat după Revoluţie (la propriu) partidele istorice şi pe Regele Mihai, iar după 1996 s-a reorientat radical: a început să înjure pe toată lumea, ceea ce era perfect posibil şi justificat în epoca guvernărilor Ciorbea-Vasile. Totuşi, site-ul BRAT ascunde un detaliu: din aproape 200.000 de exemplare vîndute de „nava-amiral a presei româneşti“ pe atunci, doar vreo 50.000 se dădeau la chioşc. Restul erau abonamente moştenite de la Scînteia, cu privire la care s-au zvonit diferite lucruri. Se ştie ce s-a întîmplat din 2005 încoace: plecarea echipei CTP pentru a fonda nereuşitul Gândul, apoi preluarea de către Dinu Patriciu.Capital. 49.433 de exemplare iulie-decembrie 1998 / 34.458 – iulie-septembrie 2007. „Găina cu ouă de aur“ a lui Ringier, primul titlu achiziţionat de elveţieni. Pe acolo au trecut oameni remarcabili, ca Valentin Negoiţă, Ionuţ Popescu sau Ioan Mărgărit. Cel de-al doilea s-a întors la revistă, dar cu titlu onorific, după o scurtă şi eclatantă carieră de ministru al Finanţelor în primul guvern Tăriceanu. Capital e în momentul de faţă o redacţie goală care scrie poveşti de succes. Cu toate acestea, nici un atac din piaţă, fie el Săptămîna financiară sau Business Magazin, nu a reuşit să detroneze săptămînalul de pe primul loc. Se va întîmpla curînd, dacă nu cumva noul manager al revistei, Claudiu Şerban, nu îşi va dovedi şi aici succesul.Cotidianul. Unul dintre primele ziare apărute după 1990, sub patronajul lui Ion Raţiu. Nu se ştie exact cît vindea acum 10 ani, dar în trimestrul trei al anului trecut avea aproape 17.000 de exemplare. Curios, la cîrma ziarului au fost oameni atît de diferiţi, pe la sfîrşitul anilor ’90, ca Ion Cristoiu sau Dan Diaconescu,. Aceştia nu au reuşit totuşi nimic, în lipsa unei investiţii masive şi a unui patronat profesionist. Mai apoi, familia Raţiu a cedat 50% din acţiuni grupului Caţavencu, aflat atunci la Sorin Marin. Posibil, cei doi proprietari nu s-au putut înţelege în privinţa strategiei. Semne bune au apărut doar de cînd ziarul a fost cumpărat de acelaşi Sorin Ovidiu Vîntu. Rămîne de văzut dacă board-ul editorial care se pregăteşte nu va strica ceea ce s-a făcut bun (dublarea, aproape, a tirajului, din 2006 încoace).Curentul. A fost prima tentativă a aceluiaşi S.O. Vîntu de a face un ziar serios. După crahul FNI, Vîntu i-a vîndut Curentul lui Mihai Iacob, cu care probabil a avut un diferend, pentru că ulterior ziarul a publicat numeroase „dezvăluiri“ (cu, dar şi fără ghilimele) despre primul proprietar. Ultimele cifre spun 88.000 de exemplare distribuite (gratuit), pe primul semestru din 2007. Mihai Iacob încearcă să repoziţioneze în ultima vreme ziarul, în chip de cotidian gratuit de business.Evenimentul zilei. 111.000 de exemplare în iulie-decembrie 1998 / 56.500 în iulie-septembrie 2007. Ziarul a scăzut continuu de la plecarea lui Ion Cristoiu, în 1996. Nu au reuşit să facă nimic cu el Mihail Cîrciog, Gruner&Jahr, Cornel Nistorescu şi nici Ringier. În decembrie 2004, la sfîrşitul epocii Năstase, a izbucnit un scandal monstru între proprietarul elveţian şi redacţia, care acuza „pedeserizarea“ publicaţiei. Mai mult de jumătate din jurnalişti au plecat, ziarul e orice altceva decît pesedist, dar declinul continuu l-a dus în „zona gri“, a profitului problematic. Iar Ringier a dovedit odată, în 2004, că nu crede în lacrimi. Ci în cifre.Jurnalul naţional. 62.390 de exemplare în iulie-decembrie 1999 / 72.264 în iulie-septembrie 2007. Al doilea cotidian generalist din România în prezent, după ce la înfiinţare i s-a spus „ziarul atît de mic, încît îl poţi citi şi în coşciug“. Jurnalul naţional vinde, miraculos, în ciuda proastei reputaţii a fondatorului său, Dan Voiculescu. Explicaţia stă, probabil, în numeroasele exclusivităţi şi în formula, în acelaşi timp narativă şi „de partea celor mulţi“, a ziarului.Libertatea. 29.066 de exemplare în iulie-decembrie 1998 / 255.698 în iulie-septembrie 2007. Liderul de piaţă de azi nu „se vedea“ deloc acum 10 ani. Interesant e că cifrele din prezent au fost atinse în 2006 de aceeaşi echipă din 1998, cu aportul consultantului german Peter Prior. Şi, din nou, aceeaşi echipă, transferată la Adevărul/Patriciu, a crescut Averea transformată în Click! pînă către 100 de mii de exemplare, fără a lua din tirajul ziarului de unde plecaseră. Adrian Halpert, Cristian Stancu, Sorin Golea sau Elena Alexa sînt nume legate de această performanţă, dar care nu spun multe cititorului. Despre ei nu se va zice vreodată că sînt „cei mai mari ziarişti din România“, dar nici că „sînt plătiţi“ de cutare sau cutare. Cel care îi plăteşte este publicul.România liberă. 69.842 de exemplare în iulie-decembrie 2002 / 55.359 în iulie-septembrie 2007. Se menţine miraculos (scăderea e mai mică decît a întregii pieţe), cu o formulă învechită, diferite tentative de relansare şi un scandal paralel cu cel de la Evenimentul zilei, în 2004. Atunci, Petre Mihai Băcanu a făcut un adevărat circ pentru a se opune încercărilor de modernizare ale grupului german WAZ, proprietarul titlului. Acuzaţiile de „pedeserizare“ au fost şi ele simetrice cu Evenimentul zilei, şi la fel de adevărate, adică deloc. Miliardarul Dan Adamescu a preluat o parte din ziar şi conducerea operaţiunilor, fără succes.Ziarul financiar. 9305 de exemplare în iulie-decembrie 2001 / 16.707 iulie-septembrie 2007: puţin şi pe vremuri, şi acum, însă toate sursele neoficiale vorbesc despre profitul pe care primul cotidian de business al României îl realizează la asemenea tiraje, dar cu un preţ de copertă şi tarife de publicitate ridicate. Asta, după mulţi ani în care „Zefeul“ a fost pe pierderi: cu alte cuvinte, o idee care a aşteptat să-i vină vremea.Ziua. 44.183 de exemplare în iulie-decembrie 1999 / 16.926 în iulie-septembrie 2007. O poveste care a început frumos şi s-a sfîrşit prost. În anii ’90 era cel mai modern, mai viu şi mai bine scris cotidian de opoziţie, puţin altceva decît dominatorul Evenimentul zilei. Preşedintele Băsescu i-a dat o lovitură letală însă fostului său amic şi susţinător Sorin Roşca Stănescu, atunci cînd, în vara lui 2005, a spus că acesta l-ar fi ameninţat. Cele 17.000 de exemplare vîndute înseamnă mult mai puţin decît la Ziarul financiar, fiindcă formula de business e a unui ziar generalist, cu un preţ mult mai mic, ca să nu mai vorbim de trend-ul descrescător. Plecarea „ameninţătorului“ SRS se impunea.Numai 5 dintre cele 14 titluri erau în 1998 proprietatea „celor cinci mari“. Acum, dimpotrivă, ziarele nedeţinute de aceştia sînt doar 3. Băcanu, Popescu, Nistorescu, Stănescu sînt istorie ca manageri de presă. Totuşi, ziarele nu vor fi de mîine altele. Fiecare din numele de mai sus a format şi cultivat cîteva zeci sau sute de subalterni, care au rămas pe piaţă şi în unele cazuri la comandă. Marile infuzii de capital care s-au petrecut din 2005 încoace au dus la descompletarea echipelor. Mulţi ziarişti foarte buni de presă scrisă au eşuat în televiziuni cu audienţă modică, pe salarii mari, la fel cum prin unele grupuri media directorii sînt aproape mai mulţi decît reporterii. Probabil că patronatul va trage linie şi va aduna, la sfîrşitul lui 2008 sau 2009, iar unele dintre gazetele care pierd se vor închide. Banii aruncaţi în piaţă s-au mai dus pe relansări grafice şi campanii de marketing. Generaţia actuală încă n-a dovedit că poate face ziare pe gustul publicului, cu cîteva excepţii. În curînd însă, va fi neapărat s-o facă.

********************************************************

Luca NICULESCU - Afacerea Nokia şi capitalismul nomad

(www.dilemaveche.ro, 26 ianuarie 200

În urmă cu un an, ziarele româneşti publicau – cu o mîndrie nedisimulată – ştirea că fabricantul de telefoane mobile Nokia urma să îşi deschidă o uzină la Cluj. S-a vorbit despre impactul pozitiv pentru economia locală, despre investiţiile de milioane de euro şi cele 15 mii de slujbe care vor apărea şi, nu în ultimul rînd, despre cîştigul de imagine pe care urma să îl aibă România: graţie profesionalismului muncitorilor săi, Clujul ar fi fost înscris pe harta uneia dintre cele mai cunoscute întreprinderi mondiale. Săptămîna trecută am văzut reversul medaliei. Ca să deschidă uzina de la Cluj, finlandezii de la Nokia vor închide o uzină în Germania, la Bochum. 2300 de oameni îşi vor pierde locurile de muncă pînă la mijlocul acestui an şi alţi 1500, care lucrau în întreprinderi ce aveau legătură cu Nokia, ar putea păţi acelaşi lucru în curînd.Vestea a provocat iritare în Germania şi a dat naştere unui schimb de replici tăios în Parlamentul European. Europarlamentarii germani au întrebat Comisia Europeană dacă Nokia a beneficiat de subvenţii pentru a se instala la Cluj (ceea ce ar putea fi ilegal), românii le-au răspuns pe diferite tonuri, mergînd de la evocarea excelentelor competenţe profesionale ale muncitorilor clujeni (patriotism economic!) pînă la acuzaţii directe la adresa socialiştilor germani că ar gîndi ca nişte comunişti (lipsă de tact).Scandalul a luat apoi amploare în Germania, ministrul Finanţelor (social democrat) reproşînd finlandezilor de la Nokia faptul că practică un „capitalism nomad“, adică se duc să pască acolo unde e iarba mai verde şi mai ieftină. Mai mult, în Germania are loc în aceste zile un adevărat boicot împotriva produselor Nokia: preşedintele Partidului Social Democrat sau ministrul Agriculturii spunînd deja că au trecut la o altă marcă de telefoane mobile. „Să nu uităm – ameninţa un politician de la Berlin – Germania reprezintă o piaţă de 82 de milioane de consumatori.“În concluzie, pentru germani, fabrica finlandeză este acum un exponent al capitalismului pur şi dur, indiferentă la aşteptările şi suferinţele angajaţilor, ghidată doar de profit, care exploatează resurse la limita legalităţii (vezi cazul presupuselor subvenţii, o anchetă europeană este acum în curs ).Finlandezii spun, la rîndul lor, că întreprinderea de la Bochum nu mai era competitivă, costul mediu al forţei de muncă ajungînd la peste 30 de euro pe oră, de 10 ori mai mari decît România. Strategia sa este similară cu a multor companii care produc electronice şi care s-au îndreptat spre Estul Europei sau chiar în afara continentului.Românii sînt miraţi de reacţiile venite de la Berlin, amintind că la construcţia fabricii de la Cluj participă şi o importantă întreprindere germană, care va încasa peste 40 de milioane de euro pentru lucrări. Economia germană va ieşi deci în profit.Pe termen scurt, fabricantul finlandez şi Clujul vor avea de cîştigat. Pe termen mai lung însă, asistăm la unul dintre episoadele-tip care subminează încrederea în Europa.Scandalul Nokia va deveni un excelent cal de bătaie pentru cei care denunţă o Europă prea liberală, care nu vrea cetăţeni, ci consumatori. Extremele de stînga şi de dreapta se vor putea folosi de acest exemplu, aşa cum au făcut-o cu închiderea unei uzine Renault în Belgia, în 1997, sau cu teama de „instalatorul polonez“ la referendumurile din Franţa şi Olanda în 2005.Ce e de făcut? Dacă vrem ca Europa să meargă înainte, astfel de episoade trebuie evitate. Politicienii, atît germani cît şi români, trebuie să elimine din discurs accentele prea acute: muncitorii de la Cluj nu sînt vinovaţi de hotărîrea celor de la Nokia, tot aşa cum nu sînt nici muncitorii de la Bochum. Pe de altă parte, să spui că „economia germană are de cîştigat din investiţiile de la Cluj“ e o dovadă de cinism: „economia germană“ e un concept, în timp ce pierderea locurilor de muncă de către muncitorii germani e ceva cît se poate de real. Mai mult, românii trebuie să fie conştienţi că, dacă azi sînt favorizaţi, mîine ar putea fi ei victimele. Uzinele pot fi mutate („delocalizate“ sau „relocate“, după cum am văzut că se spune mai nou) în ţări mai ieftine, odată ce mîna de lucru de aici va deveni prea scumpă. În sfîrşit, va veni poate şi timpul pentru o reflecţie serioasă asupra ideii de „Europa socială“, în care fiscalitatea şi condiţiile de lucru să fie armonizate. Pentru asta e nevoie însă ca ţările nou intrate în Europa să recupereze decalajele economice care le separă de cele din vestul continentului. Cu toate supărările pe care le generează, episoade de genul Nokia ajută la recuperarea acestor decalaje.

**********************************

Mihai MACI

Curat murdat - ecouri la «Universitatea curată»

Se pot invoca diverse cauze ale stării triste a învăţămîntului universitar actual. Multe dintre ele ţin de disfuncţionalităţi vizibile: de oameni, de hotărîri luate anapoda, de miniştri incompetenţi, de corupţie, de mediocritate etc. Universitatea la care lucrez are un „palmares“ notoriu la multe dintre aceste capitole. Dar nu despre aceasta voi vorbi. Personal cred, şi voi încerca să argumentez în patru puncte, că adevăratele probleme ale Universităţii de astăzi ţin de (cum să-i spun altfel?) „necesitatea istorică“.

a) Care e moştenirea cu care ne trezim în 1990? Pe de o parte, o intelectualitate tehnică (ingineri, agronomi, medici etc.) majoritară la nivelul „producţiei“ învăţămîntului superior, care însă e blocată într-o condiţie subalternă în raport cu casta conducătoare a Partidului. Niciodată în România lui Ceauşescu această intelectualitate nu reuşeşte, precum în schema propusă (pentru alte ţări ale „lagărului socialist“) de către Gyorgy Konrád şi István Szelényi, să acceadă la nivelul luării deciziilor. Ea nu e altceva decît un executant pe teren – o „unealtă vorbitoare“ – care realizează, indiferent de orice raţiuni, viziunile Conducătorului. Probabil mai mult decît orice altă franjă a intelectualităţii, cea tehnică e afectată de întreruperea (totală sau parţială) fluxurilor economice cu Occidentul începînd cu debutul anilor ’80 (şi cu decizia lui Ceauşescu de-a plăti integral datoria externă): pe lîngă frustrarea de-a se vedea împinsă către periferia vieţii sociale (pe şantierele de la Canal, Rovinari, Botoşani etc.), ea realizează şi faptul că – lipsită de informaţia care remodelează permanent cîmpul ei de preocupări – e condamnată la deprofesionalizare. Fără o pregătire în consonanţă cu evoluţia tehnicii în lumea contemporană şi marginalizată social, intelectualitatea tehnică a lui Ceauşescu e – la finele anilor ’80 – în derivă. Pe de altă parte, intelectualitatea umanistă, atîta cîtă e (profesori, în cea mai mare parte de istorie, literatură română şi limbi străine, mai rar de filozofie), se împarte între cei care au ales cariera în „structurile“ aparatului şi cei (majoritari) care se văd constrînşi la un veritabil „exil interior“. Dar cel mai problematic domeniu e cel care ar trebui să asigure formarea administraţiei publice (acela al economiei şi al jurisprudenţei). În aceste formaţii este orientată o parte (deloc neglijabilă) a aparatului represiv – probabil cu dubla raţiune de-a arăta că la noi acţiunea autorităţilor e întotdeauna „ştiinţifică“ şi că drepturile omului nu sînt încălcate deoarece „forţele de ordine“ sînt pregătite – la nivel universitar – pentru a le apăra. Ceea ce se realizează astfel este pervertirea completă a ideilor de lege şi de dreptate: aparatul represiv nu doar că poate face orice, ci are şi mijloacele „ştiinţifice“ de a-şi justifica acţiunile.

b) Ce se întîmplă după 1990? Are loc un adevărat boom al învăţămîntului universitar. La nivel formal el e motivat de necesitatea (europeană) a sporirii numărului studenţilor şi a angajaţilor cu studii superioare la scara întregii populaţii. La nivel concret e vorba de satisfacerea frustrării masei de „eterni candidaţi“ pe care numărul restrîns de locuri din universităţi îi aglomerează anual la poarta facultăţilor. Satisfăcînd presiunea populaţiei doritoare de studii superioare, Statul renunţă la criteriul repartiţiei şi acceptă principiul (cît se poate de consonant cu „economia de piaţă“) concurenţei libere pentru post. Cum, în condiţiile în care piaţa locurilor de muncă e – la începutul anilor ’90 – ca şi inexistentă? După reţeta tradiţională a familiei: în fiecare domeniu, la fiecare palier al vieţii sociale şi profesionale, criteriul determinant al angajării îl constituie înrudirea.

Dat fiind că – într-un termen scurt – universităţile vechi nu pot prelua întreaga masă a doritorilor de diplomă universitară, apare o formă alternativă de învăţămînt superior: universităţile „private“ (sau „particulare“). Evident, acestea nu au, la start, dotările celor „de stat“ (deşi şi acestea din urmă lasă mult de dorit), de aceea se modernizează „din mers“, cu contribuţia – financiară – a studenţilor. Profesorii sînt adesea tot cei „de la stat“, în căutarea unui supliment de salariu sau a unei completări de pensie. Însă după Revoluţie nu doar numărul universităţilor creşte, ci şi oferta curriculară a acestora. Problema e de unde să aduci oameni pregătiţi în noile discipline. Cum să faci trecerea de la dreptul socialist la cel comunitar, de la teoria economiei planificate la cea bazată pe marketing, de la tehnologiile anilor ’70 la high tech, de la filozofia lui Lenin la cea a lui Levinas şi de la literatura lui Gorki la cea a lui Borges? Nu rămîn decît două posibilităţi: „reconvertirea“ din mers a „foştilor“ (pe criteriul asemănării de domenii) şi asimilarea unora noi (pe temeiul faptului că cineva dintre cei vechi le creditează simpatiile ori preocupările.) Astfel că universităţile s-au pomenit, peste noapte, cu o devălmăşie de noi angajaţi: medici şi ingineri ce n-au predat o oră în cariera lor de pînă atunci, profesori de şcoală generală şi de liceu convinşi (şi convingători) că pot mai mult, foste „cadre de nădejde“ care-au părăsit (oportun) „structurile“, pentru a profesa dreptul sau economia deprinse pe la seral, populaţia fostelor „secretariate“ şi „cabinete“ de Partid reconvertită la filozofie, psihologie, sociologie şi politologie, magazionieri şi maiştri doritori de repectabilitate, soţi, soţii, fii, fiice, gineri, nurori, mătuşi, cumnaţi, fini şi finuţe, ori pur şi simplu vecini. Totuşi, prima jumătate a anilor ’90 e încă epoca romantică a lui „ca şi cum“: parte din noii angajaţi fie că pornesc idealist în lumea nouă, fie că vor să se împărtăşească de la prestigiul lui „Herr Profesor“ (într-o ţară în care dascălul rural de sfîrşit de secol XIX şi profesorul interbelic erau notabilităţi de vază), fie pur şi simplu pentru că se simt vizaţi de nişte sudenţi care mai au ceva şcoală „de modă veche“, fie din motive doar de ei ştiute, încearcă să-şi ajusteze gulerul cămăşii şi să pară ceea ce ar fi fost de dorit să fie. Şcoala încă seamănă a şcoală (chiar dacă e „delocalizată“), „plicul“ se dă pe sub masă, orele se ţin (chiar dacă în ele se spune puţin); văzut de astăzi, totul pare „retro“.

c) Ce se întîmplă la jumătatea anilor ’90? Universităţile de Stat – sistematic sub-bugetate (probabil şi din pricina faptului că sînt focare ale opoziţiei) – realizează că sînt pe punctul de a fi marginalizate de ascensiunea spectaculoasă (căci financiară) a universităţilor particulare. Drept care (ele, universităţile de stat) adoptă armele adversarului (în speţă ale universităţilor private): taxele – şi astfel se trece la formula, pentru toţi avantajoasă, de universitate „cu plată“. Contra cost – într-o lume capitalistă – se poate (aproape) totul şi „plicul“ nu mai trebuie dosit, ci se dă direct la Serviciul de taxe al universităţii. Din acest moment, se petrec două lucruri: în interiorul universităţilor se angajează cu nemiluita, fără nici o atenţie la tendinţa demografică (în scurt timp) reversibilă şi e momentul celui de-al doilea val de tovarăşi şi de fini. Pe de altă parte, liceul se adaptează şi el ofertei exponenţiale a universităţii: ce pregătire îţi trebuie dacă singurul criteriu al admiterii a rămas „taxa“? Admiterea se dedramatizează şi şcoala e luată „à la légère“ – ca o vîrstă la care singurul lucru pe care trebuie să-l înveţi e acela de-a fi cool. Cum toată lumea intră şi cum aproape toată lumea care intră plăteşte, la ce bun să-şi alunge universităţile cotizanţii? În fond, selecţia nu o face piaţa muncii? Drept care – cu rare excepţii – cine intră cam şi termină. Cum e de aşteptat, piaţa se găseşte inundată de-o maree de diplome în cele mai felurite domenii. Din păcate, angajarea e direct proporţională cu rudele care s-au ajuns în domeniul în care tînărul absolvent îşi încearcă norocul. Morala e aceea că (din ce în ce mai) mulţi dintre absolvenţi nu-şi găsesc de lucru în domeniile pentru care s-au pregătit şi, ca atare, optează pentru domenii (sau pur şi simplu ţări) „mai lucrative“.

d) Ce e de făcut acum? Una din două: sau inventăm noi trepte „de perfecţionare“ („continuare de studii“, masterate, studii aprofundate, şcoli doctorale, studii postuniversitare); sau inventăm noi secţii („comunicare“, „bussines“, „PR“ etc.). Unde predăm ce? Aceleaşi lucruri. Sau altele. Acum aproape că nu mai contează. Cei ce ajung în facultăţi vin dintr-o şcoală ea însăşi destructurată şi astăzi o universitate onestă este cam ce era pe vremuri un liceu bun. Ce-o să facă cu diploma? Treaba lor – responsabilităţile s-au privatizat. Pe noi ne interesează doar să-şi achite taxa. Şi să primim banul de la buget „pe cap de student“. Şi, dacă se poate (şi cu puţină bunăvoinţă se poate), să mai prindem o normă. Somme tout, Universitatea e azi o afacere bună: copii „de familie“, ce ar răci la aerul rece al pieţei, găsesc aici un adăpost, o şansă de afirmare, o ocazie de onorabilitate socială şi – dacă ştiu cum să „se-nvîrtă“ – vine şi banul. Poveştile astea „europene“? S-a pus la punct, de multă vreme, un mecanism capabil să imite tot: „norme“, „hotărîri“, „regulamente“. Aşa că, cu aceiaşi oameni şi cu aceleaşi metode, s-a trecut de la comunism la tranziţie şi de la tranziţie la Europa ca de la un anotimp la altul. Acum sîntem europeni şi capitalişti – şi ciclul s-a-ncheiat.

Ce se mai poate face? Eu cred că nimic. Dar poate că universităţile (şi mai ales universitarii) au fost mai în pas cu vremurile noi decît am fi dispuşi s-o credem: au reuşit să rentabilizeze ruinele educaţiei socialiste. Dacă privim în urmă, între 1990 şi 2000 universităţile au fost cele mai rentabile întreprinderi din oraşele lor. Iar mîine vor fi, probabil, cei mai mari actori ai pieţei imobiliare a oraşelor respective. Căci – nu? – e timpul „infrastructurii“. Cel al cărţii s-a dus. Sau, cine ştie, poate încă n-a venit.

Mihai Maci este lector la Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, Universitatea din Oradea.

(Sursa: www.dilemaveche.ro, 22 dec. 2007)

**********************************************

Apel la raţiune şi la responsabilitate

În ultima vreme, au avut loc mai multe infracţiuni grave comise de imigranţi români în Italia. Pornind de la aceste cazuri dramatice, care trebuie tratate individual, conform legilor italiene şi în spiritul statului de drept, s-a ajuns la o atmosferă tensionată în relaţiile dintre Italia şi România (cu ecouri la nivelul instituţiilor europene), iar în opinia publică italiană s-a creat un puternic sentiment negativ îndreptat împotriva românilor şi a romilor proveniţi din România. Declaraţiile unor politicieni şi ampla mediatizare (nu întotdeauna la standarde profesioniste) a infracţiunilor au contribuit substanţial la amplificarea tensiunilor şi la apariţia în prim-plan a stereotipiilor şi prejudecăţilor etnice. După ce am asistat la „ronde de pedepsire” a românilor (cu autori necunoscuţi, deocamdată), la incendierea unui magazin deţinut de o româncă şi la alte regretabile scene de violenţă verbală şi fizică împotriva românilor din Italia, un episod recent a avut drept protagonistă o respectabilă instituţie a statului de drept italian – Arma dei Carabinieri: o eminentă tînără actriţă de film din România, Laura Vasiliu (interpreta rolului principal din filmul românesc 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, premiat cu Palme d’Or la Cannes 2007), aflată la Torino pentru a lucra la un film, a fost pe punctul de a fi arestată de o echipă de carabinieri care a pătruns noaptea cu brutalitate în camera sa de hotel. O tristă simetrie face ca, acum cîteva luni, excepţionalul regizor Giuseppe Tornatore să fi fost agresat de un infractor de origine română (deşi nu etnia este relevantă, ci calitatea de infractor). În cazul actriţei Laura Vasiliu s-a spus că agresiunea s-a datorat unei regretabile confuzii cu o infractoare căutată de poliţia italiană. Din păcate, această eroare aparţine unor reprezentanţi ai statului italian.

Într-un asemenea context, există riscul ca valul sentimentelor xenofobe, al confuziei, al acuzelor colective să crească, iar tensiunile dintre români şi italieni să ajungă la un nivel iraţional.

Este cu totul regretabil că, la începutul secolului al XXI-lea, în relaţiile dintre două ţări membre ale Uniunii Europene pot apărea asemenea probleme.

Considerăm că este momentul ca lucrurile să revină la normal.

Ca oameni de cultură, constatăm cu amărăciune că, într-un context atît de tensionat şi atît de confuz, devine aproape inutil să amintim originea şi tradiţiile noastre comune, asemănările dintre limbile şi culturile noastre, relaţiile privilegiate dintre ţările noastre. Scena publică a fost ocupată de zgomote mediatice, de acuzaţii colective, de false „dezbateri” şi, nu o dată, de comportamente iresponsabile.

Noi, semnatarii acestei scrisori, solicităm, din partea politicienilor şi autorităţilor, semnale clare şi responsabile de angajare în rezolvarea tuturor problemelor. Dorim ca infracţiunile să fie judecate şi condamnate individual, după legile statului de drept, şi nu să se transforme în pretexte pentru acuzaţii colective. Solicităm mai multă responsabilitate din partea mass-media în reflectarea cazurilor de încălcare a legii: nu originea etnică a infractorilor este relevantă, ci faptul de a fi încălcat legea. Dorim, mai cu seamă, regăsirea unui echilibru în felul de a ne privi reciproc, ca indivizi şi ca membri ai unor societăţi – românească şi italiană – pentru care sînt mai importante lucrurile care ne leagă decît incidentele care, la un moment, ne creează probleme. Vrem să avem siguranţa că oamenii cinstiţi din Italia şi din România pot avea în continuare încredere unii în ceilalţi, pot lucra împreună, se pot bucura împreună, se pot simţi, în egală măsură, italieni, români şi europeni.

Pentru a reveni la normalitate şi pentru a evita escaladarea tensiunilor şi a prejudecăţilor etnice, facem un Apel la responsabilitate şi la raţiune din partea tuturor – politicieni şi autorităţi din Italia şi România, mass-media şi cetăţeni. Sîntem convinşi că numai astfel pot fi depăşite asemenea momente critice.

17 nov. 2007

(Iniţiativă provenind de la Smaranda Elian, prof. dr. Univ. Bucuresti, Commendatore della repubblica Italiana - al Merito Culturale)