spicuiri din presă

Cel mai important proiect național

de Dan Cristian Turturica (Revista 22, 3 dec. 2013)

Din 1990 încoace, de când a redevenit Ziua Naţională a României, parcă nici un 1 Decembrie nu a prins conducătorii acestei ţări într-o stare de confuzie mai mare decât anul acesta.

Cele două evenimente principale de săptămâna trecută au evidenţiat mai bine ca niciodată că marea majoritate a politicienilor, de la cei mai detestabili la cei mai onorabili, fie habar nu (mai) au ce ar trebui să facă pentru binele celor pe care îi conduc, fie nu înţeleg că majoritatea lucrurilor pe care le aşteptăm de la ei sunt chestiuni de bun-simţ. Fie nu pot distinge interesele pe termen lung de cele conjuncturale, între cele naţionale şi cele pur egoiste, fie sunt dispuşi să ne sacrifice pe toţi ceilalţi pentru ca ei să rămână cât mai mult la putere.

Să le luăm pe rând. Forumul economic şi comercial China-Europa Centrală şi de Est. Un eveniment important, cu reale semnificaţii pozitive, a fost hiperbolizat într-un mod grotesc. Motivul: câştigarea de capital politic pe ideea că USL şi Victor Ponta i-au convins pe chinezi să îşi reverse avuţia asupra noastră.

Această megaproducţie propagandistică are în miezul ei două minciuni. Una este că investiţiile de miliarde de euro promise de chinezi sunt ca şi realizate o dată cu semnarea documentelor de către premierii celor două ţări. Nici vorbă să fie aşa.

Parafarea memorandumurilor şi acordurilor de investiţii nu garantează nimic, iar diavolul se ascunde, ca de obicei, în detalii. Aceste detalii, respectiv pretenţiile Chinei în schimbul banilor pe care ni-i dă, au făcut ca în trecut a doua mare putere economică a lumii să rateze investiţii similare în alte ţări europene. În România, de exemplu, China Communications Construction Company a pierdut competiţia pentru construirea Autostrăzii Comarnic-Braşov, în final, pentru că nu i s-a permis să aducă toată forţa de muncă și materialele din China.

(Articolul întreg în Revista 22).

——————————————————

Un pic de ipocrizie româno-europeană

de Ovidiu Nahoi, Dilema Veche, 28 feb – 6 martie 2013

Vizita premierului Ponta la Paris a marcat începutul unui dezgheţ european, pentru un guvern pus pe coji de nucă de partenerii săi, după evenimentele politice din vară. Iar aceasta este o veste bună. Izolarea şi pedepsirea nu-i folosesc României, nici chiar României care nu a votat USL.

Dar dincolo de vestea bună, este de remarcat valsul lent al ipocriziei, în care s-au prins deopotrivă Bucureştiul şi Parisul.

„Am constatat că anumite situaţii cu populaţia romă pot pune probleme de convieţuire cu francezii. Franţa trebuie să înainteze Comisiei Europene propuneri în acest sens, pentru incluziunea romilor în propria lor ţară, România“, a spus premierul francez Jean-Marc Ayrault, în cursul întrevederii. La care omologul său român a venit cu un răspuns de-a dreptul năucitor: romii vor fi integraţi în România, urmînd a fi angajaţi în fabrici!

Dublă ipocrizie. Pe de o parte, Parisul îşi imaginează că Bucureştiul ar putea face ceva pentru a stăvili elanul emigraţionist al membrilor unei anumite minorităţi. Nu. Nu poate. În afară, probabil, de impunerea unor bariere discriminatorii, lucru de neconceput în Europa secolului XXI. Şi pe care Franţa, ţara Drepturilor Omului, le-ar sancţiona imediat, şi pe bună dreptate. De altfel, nici trimiterea familiilor rome acasă contra a cîteva sute de euro, pe seama statului francez, nu s-a dovedit o soluţie reală, ci doar o iluzie ce a ţinut un timp.

De partea cealaltă, premierul Victor Ponta vinde şi el iluzii. Ar trebui să credem că în laboratoarele Guvernului de la Bucureşti ar exista un plan genial pentru dezvoltarea industrială a României. Să nu fim naivi. Aşa ceva nu a existat şi nici nu există.

Ipocrizia continuă şi în relaţia cu Marea Britanie, o relaţie pusă serios la încercare de campania tabloidelor, dar şi de afirmaţiile unor politicieni privind ameninţarea „hoardelor“ de români şi bulgari care ar urma să asalteze Insula, imediat după ultima secundă a acestui an. În paranteză fie spus, există încă sute de locuri libere la zborurile dintre Bucureşti spre Londra, în perioada Revelionului. Puteţi verifica pe Internet. „Hoardele“ nu le-au ocupat încă pe toate – sau poate britanicii devoratori de presă tabloidă îşi imaginează că vom veni peste ei cu căruţele trase de cai. […]

Articolul integral, aici.

—————- 

Autonomie

de Andrei Pleșu (Adevărul, 11 februarie, 2013)

Din cînd în cînd, fantomele de secol 19 ale naţionalismului maghiar au mici spasme vitejeşti. Atît aşteaptă fantomele – la fel de bătăioase – ale naţionalismului valah. Iresponsabili de ambele părţi se grăbesc să toace subiectul, să declanşeze alarma, să frămînte cu lacrimi aluatul urii.

Evident, niciun om cu mintea întreagă nu poate lua în serios vocalizele revendicative ale cîte unui politician aflat în campanie, sau ale cîte unui provincial sentimental. Europa de azi nu mai redesenează graniţe, şovinismele paseiste nu mai prind, bîzdîcul imperial e ridicol. Altele sunt problemele lumii de azi. Dar pentru oamenii politici şi pentru gazetarii pofticioşi de subiecte tari, ocazia e grandioasă. Nu trebuie ratată. Încruntătura, obida, răgetul, fălcile încleştate, pumnul spre cer şi folclorul militant înfloresc. E ceasul lor!

Observ însă că, atenţi pînă la insomnie cu pretenţiile autonomiste ale secuilor, nu mai luăm notă de luptele pentru ”autonomie” care se desfăşoară pe diferite paliere, între români. România nu are nevoie de străini pentru a se dezmembra. Se fărîmiţează singură. Cu pasiune, cu furie, cu antren. Uitaţi-vă la războiul ”de secesiune” dintre preşedinte şi premier. Aveţi cumva senzaţia că ei reprezintă aceeaşi ţară? Unul zice hăis, altul cea. Unul anunţă succesul unor negocieri de interes naţional, celălalt se grăbeşte să vorbească de eşec. Unul propune să cerem în scris intrarea în spaţiul Schengen, celălalt zice că un astfel de document e superfluu şi că ar fi de preferat un inventar al faptelor care justifică cererea noastră (subînţeleasă).

Opoziţia vrea cu Europa, majoritatea parlamentară vede în Uniunea Europeană un echivalent contemporan al Porţii Otomane. Parlamentul vrea să fie ”autonom” juridic, justiţia vrea să fie ”autonomă”, parlamentarii vor să fie trataţi diferit (adică ”autonom”) faţă de cetăţenii obişnuiţi. ANI e acuzată de prea multă autonomie. Prea ”autonom” e şi DNA-ul, sau, mai bine zis, e dependent de cine nu trebuie. Nici CNA-ul nu e destul de ”autonom”. Presa se dă şi ea ”autonomă” şi organizează mari turniruri intestine. Furia anti-românească a ungurilor e juvenilă faţă de furia lui Badea contra lui Turcescu sau Striblea. Aţi auzit vreodată un reprezentant al minorităţii maghiare strigînd în gura mare că doreşte adversarilor săi ”să moară în chinuri”? Pînă să ne cotropească vecinii de la apus, s-ar putea să ne căsăpim între noi, să le oferim pe tavă o ”ţară pustie”.

Politicienii nu vor să facă politică. Vor – Mircea Diaconu dixit – ”să muşte, să rupă”. Din carnea năvălitorilor panonici? Nu, ci din carnea unor ”fraţi români”! Cînd vezi ce spun pedeliştii despre uselişti şi useliştii despre pedelişti, sau cînd auzi ce spun unii liberali despre alţi liberali şi unii pesedişti despre unii liberali, sau unii liberali despre unii pesedişti, cînd vezi ”marile manevre” ale colonelului Dogaru (contemplate cu simpatie, dacă nu chiar încurajate prin acord scris, de guvernanţi), cînd auzi cum vorbeşte Gigi Becali cu unii compatrioţi şi, mai ales, cu unele compatrioate, cînd vezi cum dau de pămînt unii cu alţii politicienii invitaţi la diverse talk-show-uri, cînd vezi cum vorbeşte, uneori, preşedintele ţării despre unii din cetăţenii săi şi cum vorbesc unii români despre preşedintele lor, sfîrşeşti prin a te întreba cîte Românii există? E România reprezentată cu adevărat de actualii ei parlamentari europeni? Scena e invadată de personaje de mîna a treia şi a patra care invocă o Românie a lor, fără legătură cu România celorlalţi. Ura între români nu pare de loc mai prejos decît vreun universal complot anti-românesc. În ce mă priveşte, simt că trăiesc într-o Românie confiscată. Privesc la televizor, citesc ziarele, ascult discursurile politicienilor şi mă simt străin. Mai toţi îşi bat joc de ”autonomia” mea intelectuală, de patriotismul meu, de nevoia mea de solidaritate. Fiecare luptă cîineşte pentru cariera lui, pentru nebuloasa lui glorie, pentru îndreptăţirea lui inviolabilă. Toţi vor să aibă dreptate, pe socoteala liniştii mele, a bunei cuviinţe naţionale, a libertăţii gîndului meu. Dacă aşa a ajuns să arate ţara mea, atunci n-am nici o ezitare să cer, pentru sufletul meu, un dram de autonomie!

—————————–

Constituția lui Ponta

de Andrei Cornea, Revista 22, 8 ianuarie 2013

Ponta îşi alcătuieşte o Constituţie proprie, care să-i garanteze o putere lungă şi netulburată, lui şi apropiaţilor săi. Două au fost „pietrele“ în care s-au poticnit Victor Ponta şi USL în vara lui 2012: Traian Băsescu, pe de o parte, pe care nu au reuşit să-l înlăture, ba mai mult, la finele anului, a trebuit semnat un acord de coabitare cu pre­şedintele detestat; Curtea Constituţională, pe de altă parte, care le-a blocat mai multe iniţiative, inclusiv a declarat referendumul invalid. Răspunsul a venit acum: schimbăm Constituţia, astfel încât, mai întâi, pre­şe­din­tele să piardă mult din prerogative; iar apoi Curtea să piardă cel puţin capacitatea de a desfiinţa legi votate cu minimum două treimi din numărul parlamentarilor.

Ce vrea Ponta nu ar trebui să înşele pe ni­meni: vrea putere, cât mai multă, cât mai de­plină, cât mai neîngrădită. Ironia sorţii face ca tot aceleaşi motive să le fi avut şi Ion Ili­escu în 1991 şi Adrian Năstase în 2003, atunci când au adoptat, respectiv au amendat Cons­tituţia actuală, de care acum tânărul şi vitea­zul lor discipol se precipită să scape.

Iliescu voia să deţină controlul asupra sta­tu­lui, dar nu voia să se compromită, dacă gu­vernul ar face greşeli. Considera, de aceea, ne­cesar să poată trage sforile din umbră, iar prin oameni interpuşi (la guvern, în par­la­ment, la CCR, la Înalta Curte, în serviciile de informaţii) să obţină aproape orice decizie. Îi trebuia deci un semiprezidenţialism moderat, pe de o parte; pe de altă parte, o lipsă de con­strângere în momente critice, de exemplu, la numirea primului ministru. A fost, prin ur­mare, o Constituţie croită pentru Ion Iliescu.

Adrian Năstase a avut nevoie, pentru intrarea în UE, de câteva precizări suplimentare, mai ales în chestiunile ţinând de justiţie. În con­secinţă, a stabilit, de exemplu, că deciziile CCR relative la legi sunt, în orice situaţie, obli­gatorii. Pe de altă parte, el era sigur că va deveni preşedinte în 2004 şi că va controla tot, inclusiv justiţia, CSM, CCR prin oameni bine plasaţi. În consecinţă, nici nu-i trecea prin cap să relaxeze semiprezidenţialismul sau să precizeze felul în care preşedintele îl nu­meşte pe premier după alegeri. Nu se temea că s-ar putea confrunta cu parlamentul sau cu un prim-ministru mai rebel.

Numai că soarta s-a jucat cu planurile lor: Constituţia menită să garanteze permanenţa puterii lui Iliescu, Năstase şi PSD a ajuns, după mai mulţi ani, să fie în favoarea acestui trouble fête care a fost Traian Băsescu.

Citește articolul întreg în Revista 22.

————————————————————————————

Departamentul Românilor de Pretutindeni a fost desființat

Ora României (Torino), 3 ianuarie 2013

Pentru românii din afara granițelor țării s-a creat un minister special, Ministerul Diasporei. Acesta are un ministru, în persoana lui Cristian David, și un buget alocat, de circa 10 milioane de euro. În același timp, în prag de sărbători și silențios, vechea structură care se ocupa de stranieri a fost absorbită de MAE.

În cadrul Forumului Românilor de Pretutindeni niciunul dintre înalții demnitari nu a lăsat să se înțeleagă faptul că Departamentul Românilor de Pretutindeni (DRP) va fi desființat. Un oarecare semnal a venit din partea lui Titus Corlățean, care a adus cu precizie și fermitate în discuție ipoteza unui minister al diasporei românești. Însă, erau doar speculații sau, maximum, direcții viitoare de acțiune. Lucrările, seminariile, discuțiile Forumului Românilor de Pretutindeni au fost axate pe raportul dintre DRP și românii din afara granițelor, despre fondurile DRP, proiecte și accesarea resurselor departamentului în discuție.

La doar câteva zile de la încheierea Forumului, în data de 21 decembrie 2012, Cristian David depunea jurământul în calitate de ministru delegat al românilor de pretutindeni iar Monitorul Oficial publica „Decizia nr. 539 din 21 decembrie 2012 privind eliberarea doamnei Natalia Elena Intotero din funcția de secretar de stat la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni”.

A doua zi a fost publicată decizia ca întreaga structură a DRP să fie absorbită de către Ministerul Afacerilor Externe (MAE), fiind practic desființată și ieșind de sub controlul direct al Guvernului. Pentru cetățeanul de rând și pentru asociațiile românești din afara granițelor țării situația a trecut de la stadiu de tulbure, la cel de obscură. Nimeni nu știe care sunt reperele de contact ale noilor structuri, modul în care acestea vor funcționa, dacă există sau nu fonduri pentru proiectele asociațiilor, cum vor fi acordate și care sunt eventualele termene limită. MAE nu a emis niciun comunicat oficial referitor la proaspăta achiziție iar site-ul DRP afișează aceeași informație neadusă la zi. Singurul semnal, pentru cei care au răbdarea să cerceteze bine site-ul fostului departament, vine din pagina „Conducere DRP” care este goală.

Consecințele asimilării DRP de către MAE

Asimilarea ar trebui să ducă, în plan teoretic, la o reducere a birocrației. În plan practic însă, vom asista la o creștere a timpilor de reacție și la o comunicare mult mai puțin transparentă. DRP avea o structură specializată al cărei scop era acela de a menține legătura cu românii din afara granițelor și de a administra fondurile destinate proiectelor. În plus, fiind sub directa coordonare a prim ministrului, beneficia de o autonomie de care nu se va mai bucura ca parte dintr-un minister. Fondurile, de asemenea, vor fi gândite prin prisma nevoilor ministerului și abia apoi prin cea a românilor din afara țării. Imobilitatea Ministerului de Externe și incapacitatea de reacție este deja legendară printre românii din Italia, care între 2007 și 2009 au fost ținta unor atacuri xenofobe fără ca instituția românească să intervină pentru rezolvarea situației. În prezent, lipsa de aproape un an de zile a unui ambasador în Italia are ca efect, de asemenea, scăderea încrederii românilor în instituțiile care ar trebui să îi reprezinte și să îi protejeze.

La doar două luni până la expirarea perioadei de depunere a proiectelor de finanțare, asociațiile românești nu au acces la niciun fel de informație legată de accesarea fondurilor.

 

***********************************************************

România dusă în Liga a doua europeană de politicienii săi

de Adrian Morar (România Liberă, 23 nov. 2012)

În timp ce Victor Ponta şi Traian Băsescu au o nouă dispută despre reprezentarea şi mesajele României în plan european, prea puţini observă că bătălia pentru 45 sau 47 de miliarde de euro alocate României este una fără sens din moment ce, cu un an înainte de expirarea actualului exerciţiu financiar, rata noastră de absorbţie abia bate spre 2 miliarde euro. Ironia este că această discuţie se desfăşoară peste o Românie cu fondurile suspendate nu numai din incompetenţa generată de politizarea cruntă a unor poziţii cheie din sistemul de management al fondurilor europene, mai ales la nivel central, cu oameni fără prea multă pregătire, dar cu mult tupeu şi carnet de partid în buzunar, precum şi din furturi grobiene de bani. Iar aceste probleme concrete, palpabile, nu par să preocupe pe nimeni nici la Palatul Cotroceni nici la palatul Victoria, ba mai mult, au toate şansele să fie replicate şi din 2014 încolo.

Dacă tot s-a dorit un Preşedinte implicat, jucător – după cum îi place să-şi spună -, Traian Băsescu ar fi rămas cu adevărat în istorie dacă reuşea să colaboreze cu mediul politic, mediul academic şi, în ultimă instanţă, dacă reuşea să obţină nu numai vot politic pentru sine în diferite alegeri, ci şi sprijin popular autentic pentru mari proiecte de dezvoltare ce-ar fi particularizat modernizarea România în cadrul familiei europene. Recentele idei „cum ar fi să punem partidele în competiţie de soluţii despre”, de fapt, cum să facem să păcălim în continuare Comisia Europeană că ne pricepem la gestionat banii europeni, mi se par neinspirate. Soarta noastră financiară în UE nu are nicio legătură cu o soluţie sau alta a unui partid politic, ci cu un minim consens naţional despre un pachet de proiecte de anvergură pentru dezvoltarea României, fiecare cu o componentă şi de mediu, şi socială dar şi economică. Cine ar fi în stare să canalizeze gândirea şi sprijinul popular în această direcţie? Să nu spuneţi de la Ministrul – analist al Fondurilor Europene fericit că şi-a luat salariul şi că a împărţit cărţi de vizită cu el Ministru atâtea luni deşi ştia de la început că nu avea niciun rol real în această poză.

Întors recent din Capitala Europeană am avut confirmarea faptului că România a decăzut deja într-o ligă inferioară, fiind incapabilă să vorbească aceeaşi limbă, limba argumentelor în favoarea unor idei concrete de proiecte europene de anvergură, aşa cum s-a ajuns în acest moment să se vorbească la nivelul ţărilor UE. Tehnicienii români, angajaţi în diferite posturi în Comisie, simt cel mai bine acest lucru şi, pentru că eticheta lor este pătată de reputaţia negativă a României, au început să se retragă. Angajaţii români în instituţiile europene experimentează de ceva vreme același sentiment prin care treceau turiştii români care ajungeau să le fie ruşine să îşi recunoască identitatea naţională. Europa, prin grupurile sale de interese politico – financiare, ar vrea sa colaboreze cu noi, dar nu avem nimic coerent de oferit, adică proiecte pe care să le punem pe masă ca să se discute în jurul lor. La noi – scandaluri şi ceartă, corupţie şi fonduri blocate, familii întregi de politicieni bucuroşi că buzunarele lor s-au umplut de câteva sute de mii de euro în urma accesării, pe faţă sau după perdea, a unor granturi.

Ideea găunoasă că europenii ne doresc aşa, corupţi, ineficienţi, slabi, fără orice viziune sau că ţin morţiş să ne dicteze, să ne pună în genunchi pe coji de nuci este şi ea parte din arsenalul armelor folosite în războiul româno-român în care ne petrecem toată viaţa. Lupta politică din România dă semne că nu are limite şi se poartă pe orice plan fără niciun discernământ.

*************************************************************

Nici o universitate românească între primele 600 din lume

de Petre Bădică, România liberă, 10 sept. 2012

Cei care doresc să facă şcoală trebuie să aleagă SUA sau Marea Britanie, ţări în care se află cele mai bune universităţi din lume. Un studiu internaţional arată că învăţământul universitar autohton este sub cel din Cehia, Ungaria sau Polonia.

Patru universităţi româneşti au intrat în “QS World University Rankings” 2012/2013 (ultimul dat publicităţii), clasamentul internaţional al celor mai bune 700 de universităţi la nivel global. Din păcate, Universitatea Babeş-Bolyai, Universitatea Bucureşti, Universitatea Alexandru Ioan Cuza – Iaşi, şi Universitatea de vest – Timşoara se află în coada clasamentului fiind plasate în intervalul 600 – 700. […]

******************

Rădăcinile răului

de Mircea Cărtărescu (Evenimentul Zilei, Revista 22)

Acest început de iulie 2012 va rămâne fără-ndoială în istorie. Nu oricui i-a fost dat să trăiască aşa ceva. Cuvântul cel mai des de pe buzele tuturor, în ţară şi afară, a fost, zilele astea, “incredibil”.

Da, incredibil, incredibil ce s-a petrecut. Dar suntem acum siliţi să credem incredibilul şi să ne imaginăm inimaginabilul, căci efectele planului ce încă se desfăşoară, aparent de neoprit, călcând în picioare instituţiile noastre, credibilitatea noastră, onoarea noastră, economia noastră, ne vor afecta curând pe noi toţi într-un mod tragic şi implacabil.[…] Citind în filigran anumite declaraţii ale ministrului de externe Marga în privinţa orientării noastre strategice din viitor, şi ţinând seama de insolenţa fără limite a prim-ministrului Ponta faţă de liderii europeni, am putea poate desluşi, cu oroare, adâncul adâncului acestui plan: reîntoarcerea către “marele vecin de la răsărit”.

Articolul complet în Revista 22, 13 iulie 2012

***********************************

APUSUL UNUI LORD – PAUL EVERAC

de Maria Diana Popescu, Agero,Stuttgart, 18 oct. 2011

Cel care, în volumul Nevolnice tâlcuri şi rime, vorbea cu nonşalanţă şi cu inteligenţă despre moarte a încetat să mai fie. Maestrul Paul Everac a murit marţi, 18 octombrie, într-un spital din Bucureşti, la vîrsta de 87 de ani. După o carieră de o viaţă, marele maestru spunea că nimic nu îl mai impresionează. Nici distincţiile, nici premiile nu îi ţin de foame şi că încearcă să se împrietenească cu moartea. Recunoscut ca unul dintre marii dramaturgi ai României, Paul Everac, pe numele real Petru Constantinescu, s-a născut la 23 august 1924, la Oradea. A urmat liceul la Arad, unde părinţii săi erau profesori secundari, apoi Facultatea de Drept din Bucureşti, fiind în acelaşi timp angajat la ziarul Curentul. […]

(Articolul întreg, în revista Agero, Stuttgart).

******************************************

Interviu cu P.S. Siluan/ Ce consecinţe va avea recunoaşterea oficială a Episcopiei Ortodoxe Române în Italia

Gazeta românească, Roma, 14 oct. 2011

Data de 12 septembrie 2011 este una istorică pentru comunitatea de creştini ortodocşi români din Peninsulă. Este data la care a fost recunoscută, oficial, Biserica Ortodoxă Română din  Italia. Am discutat cu P.S. Episcop Siluan despre cum s-a ajuns la recunoaşterea din partea Statului italian, ce beneficii concrete vor avea ortodocşii români din Peninsulă şi despre responsabilitatea faţă de un milion de credincioşi, care alcătuiesc, acum, oficial, cea mai numeroasă comunitate de creştini din Italia, după cea catolică. (…) Textul complet al interviului, în Gazeta românească.

————————————————————–

România nu trebuie să adopte moneda euro

de Petru Clej, Revista Acum, 17 iulie 2011

Nu trece o zi fără să auzim știri alarmante despre situația financiară precară, ca să nu spun dezastruoasă din state membre ale uniunii monetare europene. Mai nou Italia, după Spania, Irlanda, Grecia și Portugalia, stârnește îngrijorarea politicienilor din Uniunea Europeană și provoacă turbulențe pe piețele financiare.

Toate aceste țări aflate în criză au adoptat măsuri de austeritate drastică – reduceri ale cheltuielilor publice, inclusiv reduceri de salarii în sectorul bugetar, mărirea contribuțiilor la pensii, sporiri de impozite și taxe, etc. – profund nepopulare și de o eficacitate incertă. Incertă, pentru că aceste țări sunt aruncate în recesiune, ceea ce diminuează veniturile bugetare și creează un cerc vicios.

Cauza stării dezastruoase a finanțelor publice din aceste țări – Irlanda deficit bugetar 32% din Produsul Intern Brut (PIB), Italia datorie publică 120% din PIB, ca să dau doar două exemple – este în mod evident traiul peste posibilități, timp de ani, dacă nu decenii, încurajat de bășici speculative în economie, mai ales în sectorul imobiliar. […]

Articolul întreg în revista Acum.

*********************************************

„Forțele nenorocite” ale mineriadei din 1990

de Rodica Palade (Revista 22, 14 iunie 2011)

Manifestaţia anticomunistă din Piaţa Universităţii care, în 1990, timp de 52 de zile a pus la încercare nervii lui Ion Iliescu, preocupat doar de preluarea puterii smulse prin lovitură de stat de la Ceauşescu, a fost curmată sângeros de cei peste zece mii de mineri conduşi de Miron Cozma şi veniţi în dimineaţa zilei de 14 iunie cu 4 garnituri de tren la Bucureşti. Lor li s-au alăturat securişti în civil, poliţia, alte forţe ce ar fi trebuit să păstreze ordinea, bucureşteni de rând incitaţi de propaganda TVR, condusă la acea vreme de Răzvan Theodorescu.

Ce a urmat – devastarea sediilor partidelor istorice, a Universităţii, a redacţiilor incomode, bătăile sălbatice aplicate civililor socotiţi „suspecţi“, arestările arbitrare, uciderile – a aruncat România într-un hău istoric. Oficial, s-au înregistrat 6 morţi. Neoficial, s-a vorbit de 100. În absenţa dreptăţii făcute în justiţie, traumele produse în acele zile nu s-au vindecat nici azi. Dosarele mineriadei au fost învârtite ani de zile de procurorul Dan Voinea (prezent în procesul-farsă al Ceauşeştilor). În iunie 2007, Parchetul General începea urmărirea penală împotriva lui Ion Iliescu şi a altor câţiva oficiali; peste doar câteva luni, în decembrie, procurorul general Kövesi descoperă erori de procedură şi sistează acţiunea judiciară. În martie 2009, DIICOT îl scoate de sub urmărirea penală pe Ion Iliescu, dar continuă cercetările…

Astfel încât, în 2009, Ion Iliescu îşi putea permite să spună că, în afacerea mineriadei din iunie ‘90, el nu are nicio vină; singurii vinovaţi sunt cei care „au provocat acte rebele şi acţiuni agresive împotriva instituţiilor statului“, „inclusiv minerii, la incitarea acestor forţe nenorocite“. Ion Iliescu are tot interesul să afirme că nu are nicio vină, dar există încă mulţi martori ai evenimentelor de atunci care îşi amintesc bine de primul său discurs adresat minerilor, din dimineaţa lui 14 iunie, când i-a îndemnat pe aceştia să meargă în Piaţa Universităţii, s-o ocupe şi să planteze flori; ca şi de al doilea, când le mulţumea pentru „înalta lor conştiinţă civică“ de a zdrobi oasele unor nevinovaţi.

 ***************************************

Însemnări torineze: româna la pas

de Radu Pavel Gheo (Suplimentul de Cultură, 11 iunie 2011)

 In cele citeva zile petrecute in Torino, la prestigiosul salon de carte italian, am stat mereu cu urechile ciulite ori de cite ori ma plimbam pe strazi. Recunosc: imi vinam compatriotii. Voiam sa ii vad, sa ii aud, poate chiar sa prind vreo poveste din interiorul valului de imigranti economici romani ajunsi in Italia. Ce fac ei acolo? Cum se descurca? Cum sint primiti, cum sint vazuti? Ce legaturi mai au intre ei sau cu Romania?

 Ma gindisem la asta inca de la plecarea din tara. Fiindca de un lucru nu ma indoiam: ca si in Torino, ca pretutindeni in Italia, trebuie sa fie macar citiva romani alungati de saracia de aici. Si, desigur, erau. Nu doar citiva. […]

Articolul întreg în Suplimentul de Cultură

***************************************

Asasinarea lui Culianu. După 20 de ani

de Andrei Oișteanu, Revista 22, 17 mai 2011

21 mai 1991 – o zi neagră pentru cultura română. La această dată, în jurul orei 13, istoricul religiilor Ioan Petru Culianu, în vârstă de 41 de ani, a fost asasinat cu sânge rece într-un grup sanitar al Universităţii din Chicago. Era ziua Sfinţilor Constantin şi Elena, ziua onomastică a mamei sale. Un glonţ tras în ceafă cu un pistol – un modus operandi care indică o execuţie cvasi-rituală, în orice caz simbolică. Barbarul act pare să conţină o „semnătură“ şi un „mesaj“ ameninţător: „Cine face ca el ca el va păţi“. Numele ucigaşului, identitatea celor din spatele acestuia, motivele şi circumstanţele asasinatului au rămas până astăzi necunoscute.

Nici recenta consultare la CNSAS a dosarului de urmărire informativă a tânărului Culianu, păstrat în arhiva Securităţii, nu a adus prea multe informaţii lămuritoare. Un dosar cenzurat, cu pagini lipsă şi cu cele existente renumerotate. […]

Articolul întreg, în Revista 22

****************************************************

Diaspora noastră devine tot mai puțin românească

de Varujan Vosganian

Ma aflu la Torino, pentru a prezenta romanul meu, Cartea soaptelor, la Salonul International de Carte. Mi-am propus un week-end cultural, departe de zarva politicii. Cand colo, ce sa vezi? M-am trezit in valtoarea campanie pentru alegerile locale din Italia. Si cum romanii au propriii candidati pe liste, iata-ma protagonist al mitingurilor electorale din Torino, militand pentru tot felul de obiective, cum ar fi oficiile de pe langa primarie pentru informarea romanilor, reteaua scolara in limba romana ori pastrarea identitatii etnice a romanilor imigranti! […]

Articolul întreg, pe blogul vosganian.ro

*************************************

Azi la Baia Mare, mâine în toată țara

de Alina Mungiu-Pippidi, România Liberă, 12 mai 2011

Votanţii oraşului Baia Mare l-au ales pe un tânăr distins de România Curată cu titlul de traseistul anului (a schimbat trei partide într-un an) cu o majoritate zdrobitoare, din primul tur, să le servească drept primar, postul fiind vacantat de condamnarea penală pentru corupţie a unuia pe care l-au ales de trei ori înainte. Acuma, ori locuitorii acestui oraş suferă de vreun handicap moral şi intelectual şi sunt irezistibil atraşi de oameni care îi păcălesc pe faţă şi fără să se ascundă (ipoteza unu), ori politica la noi a ajuns în douăzeci de ani lipsită de orice alternative plauzibile (ipoteza doi), iar atunci, oriunde ai da cu banul la întâmplare, cazi peste câte un domn Cherecheş (un milion şi jumătate avere, cf. România Curată, din părinţi bugetari) sau peste un domn Anghel (dacă nu chiar Mazăre, se poate chiar mai bine, nu, din aceeaşi serie). Îmi propun să discutăm sistematic care din cele două ipoteze se confirmă. […] Articolul întreg, în România Liberă.

********************************************

Rusia și „calul traian” al scutului american

de Sabina Fati, România Liberă, 5 mai 2011

Rusia este enervată de aducerea scutului antirachetă în apropierea graniţelor sale, iar reprezentantul special al Moscovei la NATO s-a grăbit să glumească pe seama proiectului american care va fi amplasat lângă Caracal, numindu-l „calul Traian” al americanilor.
România îşi sporeşte influenţa regională o dată cu deschiderea celei de-a doua baze militare americane pe teritoriul său, unde va fi amplasat şi scutul antirachetă. Oficialii de la Moscova recunosc implicit acest lucru atunci când îşi declară nemulţumirea, înţelegând totodată că Statele Unite devin astfel un actor la graniţa de vest a Rusiei. Prezenţa militarilor americani în România, tranzitul trupelor Statelor Unite prin Constanţa spre Irak şi Afganistan şi amplasarea unor arme sofisticate pe teritoriul ţării sunt tot atâtea motive de îngrijorare pentru statele din Est.
Nu doar Rusia este nemulţumită de puterea în creştere a României, ci şi Ucraina, dar mai ales Turcia, care priveşte cu oarecare nelinişte şi gelozie investiţiile strategice pe care le fac americanii aici. Statele Unite par să se aşeze încet, dar sigur în coasta Rusiei, profitând de o ţară în care resentimentele faţă de dominaţia sovietică nu au dispărut nici după 20 de ani de la căderea URSS […] continuarea articolului în România Liberă.

***************************************************

Posteritatea deochiată a manuscriselor lui Cioran

Rodica Palade în conversație cu Gabriel Liiceanu

(Revista 22, 19 aprilie 2011)

[…] Dacă am înţeles bine, toată arhiva aflată în posesia lui Aurel Cioran ar fi urmat, potrivit dorinţei lui Cioran şi a fratelui său, să fie donată Bibliotecii „Astra“. Cum se face că, după moartea lui Aurel Cioran, o parte din arhivă a rămas în casă şi, în loc să ia drumul Bibliotecii, a ajuns la Paris?

Văduva lui Aurel Cioran, Eleonora Cioran, a trecut peste dorinţa exprimată testamentar a soţului ei şi, după moartea lui, a continuat să păstreze manuscrisele acasă, iar apoi, la 13 ani după deces (anul trecut), le-a vândut, pentru suma de 36.000 euro, directoarei editurii L’Herne, Laurence Tacou (de la ea ştim cifra achiziţiei), care, la rândul ei, beneficiind de lipsa de experienţă a licitatorilor români, a obţinut la capătul licitaţiei nesperatul preţ de 406.000 euro.

Textul interviului, în Revista 22

**********************************

Emigranții și literatura viitorului

de Nancy Greenleese, Alina Mitroescu (Radio Vocea Germaniei)

“Romancierul francez Proust afirma că, dacă un scriitor doreşte să aibă un stil de exprimare caracteristic, ar trebui să scrie într-o limbă străină”, spune scriitorul italian de origine algeriană, Tahar Lamri. “Şi asta pentru că o limbă străină îl sileşte pe autor săcaute reprezentarea corespunzătoare, întrucât nu are la dispoziţie un vocabular foarte bogat”.

În Italia tendinţa a apărut în 1990, când un imigrant senegalez şi un jurnalist italian au scris împreună o carte. Acum, editura Compagnia della Lettera are un întreg departament consacrat acestui fenomen.

Textul  întreg, pe pagina web a Deutsche Welle.

**************************************

17 martie – Italia a împlinit 150 de ani!

de Adrian Niculescu (Observator Cultural, n. 567 din 17 martie 2011)

„Românii, aceşti fraţi îndepărtaţi ai italienilor, au dat dovadă de patriotism şi de un exemplu de concordie pe care noi, italienii, sîntem gata de a-l urma. Unirea Principatelor va prepara unirea tuturor italienilor într-un singur corp, deoarece, de-acum înainte, nimeni nu va mai putea să împiedice, astăzi, ca minunatul act ce s-a împlinit la poalele Carpaţilor să nu se realizeze şi la picioarele Alpilor“… Aşa-l întîmpina, în martie 1859, marele Camillo Benso, conte de Cavour, pe atunci încă doar prim-ministru al Regatului Sardiniei (denumirea oficială a statului piemontez, ce cuprindea şi Sardinia şi care, sub conducerea familiei de Savoia, şi mai cu seamă a celui mai important dinast al acesteia, regele Victor Emanuel al II-lea, constituia, încă dinainte de Revoluţia de la 1848, nucleul şi motorul de la care pornise deja, ideatic, dar şi practic, lupta pentru apropiata, viitoare unitate a Italiei), pe Vasile Alecsandri, ministrul de Externe doar al Moldovei încă, sosit în vizită oficială la Torino, capitala micului regat, tocmai pentru a anunţa dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza.

(Articolul întreg, în Observator Cultural)

****************************************

Școlarii vor învăța să reziste chinezilor (Presseurop, 1 martie 2011)

Consiliul economic al guvernului ceh a prezentat un nou plan: “şcolile vor învăţa copiii să reuşească în competiţia cu China“, anunţă Mlada Fronta DNES.Noul sistem de educaţie ar trebui astfel să pregătească copiii cehi să fie mai competitivi şi mai capabili să înfrunte ambiţiile copiilor chinezi sau din Coreea de Sud, scrie ziarul din Praga. Accentul va fi pus pe o mai bună cunoaştere a unei singure limbi străine, engleza, a tehnologiilor informaţiei, matematicii şi bazelor finanţei. “Guvernul se pregăteşte să schimbe sistemul educaţional cât se poate de repede“, notează ziarul. “Prima generaţie de copii care va trăi într-o competiţie mondială intră în acest moment la şcoală“, remarcă un economist care subliniază că în Asia educaţia este “o prioritate absolută“.

********************

Gândirea congelată

de Ion Vianu, Revista 22, 1 martie 2011

Întrebarea revine nu numai în mintea celui ce scrie rândurile de faţă, obsesiv: cum se face că cel puţin jumătate dintre români regretă regimul comunist? S-au invocat: amnezia celor mai vârstnici, lipsa de informaţie a celor mai tineri, invidia pricinuită de inegalităţile sociale actuale, mai evidente decât sub comunism. Am amintit în paginile acestei reviste faptul că un regim politic se impune în conştiinţe numai dacă este mult mai drept şi mai eficace decât cel care l-a precedat, ceea ce nu este cazul pentru o fracţie majoră a populaţiei. Toate aceste motive pot juca un rol în comparaţia dintre trecutul recent şi viitor, dar nu explică, după părerea mea, nostalgia comunismului. În această privinţă, ideile uitate ale unor autori aproape uitaţi ne pot ajuta să înţelegem fenomenul.

Articolul întreg în Revista 22.

*****************************************************

De ce ar vrea China să fie noul creditor al României?

de Diana Zaharia, Capital, 27 ian. 2011

„Spre deosebire însă de Banca Mondială şi FMI, care impun reforme economice, în principal privatizări şi liberalizarea comerţului, dar şi respectarea drepturilor omului, combaterea corupției sau protecția mediului, China nu are nicio politică de acest fel. Interesul său este pentru țări cu resurse bogate. Astfel, numeroase state africane au primit nu doar credite, ci chiar ștergerea acestora, în schimbul unor contracte pentru extragerea materiilor prime. Investițiile în infrastructură ale țărilor în cauză au fost executate nu numai cu bani chinezești, ci și cu firme chinezești. Având o economie dirijată de stat, China ia deciziile privind atribuirea contractelor la nivel guvernamental. România nu are pentru China o atractivitate comparabilă cu a acestor ţări pentru că este lipsită de resurse bogate şi are o legislaţie riguroasă, aliniată la cea europeană, în domeniile concurenței și ajutorului de stat. Chiar dacă pretenţiile Chinei par mai avantajoase decât cele ale FMI și ale Băncii Mondiale, analiștii internaționali cred că există clauze ascunse, iar banii nu sunt cheltuiți întotdeauna responsabil. Oficialii FMI și cei ai Băncii Mondiale sunt tranşanţi în această privinţă, considerând că datoriile acestor ţări sunt nesustenabile și vor duce la o nouă criză. De cealaltă parte, susţinătorii Chinei spun că instituţiile financiare se tem de competiţia agresivă a statului asiatic”.

Articolul întreg în revista Capital.

*******************************************

Iași: Cum se pune cruce Crucii lui Ferentz

de Sorin Cristian Semeniuc

Unul dintre cele mai vechi monumente din Iaşi riscă să dispară. În urmă cu şase luni, unul dintre braţele Crucii lui Ferentz s-a rupt, şi nici după aceea autorităţile care o au în patrimoniu n-au luat nici o măsură pentru protejarea ei. (…)

Articolul întreg în Dilema veche, 6-12 ianuarie 2011

*************************************

Pavăza Europei și spațiul Schengen

Mircea Vasilescu, Dilema veche, 2-8 decembrie, 2010

Cînd a intrat în vigoare tratatul care crea Spaţiul Schengen, a lipsit din peisaj o ţară importantă: Italia, membră fondatoare a Comunităţilor Europene. Motivele au fost pur tehnice: infrastructura necesară încă nu era gata. Aşa încît Italia a aderat la Spaţiul Schengen cu o întîrziere de cîteva luni, deşi ar fi trebuit să intre de la început. Pe lîngă raţiunile de ordin tehnic, a existat, desigur, şi o consecinţă de ordin simbolic: tocmai un stat fondator să întîrzie, în timp ce membre mai noi ale UE au fost gata la timp? Dar efectul „de imagine“ a trecut, iar criticile presei şi ale partenerilor europeni pentru lentorile italiene sînt ceva obişnuit. La urma urmei, totul a fost o problemă de dotare cu tehnologie adecvată. De atunci încoace, Spaţiul s-a tot extins, incluzînd astăzi 25 de ţări. […]

Articolul întreg în Dilema veche.

*****************

Laura Cernahoschi –Ponta, circul mortuar păunescian şi beţia mulţimilor

(voxpublica.realitatea.net/, 9 nov. 2010)

PSD va cere audierea conducerii TVR, pentru că nu a transmis, la fel ca televiziunile de ştiri, maratonul mortuar care a ocupat acest week-end, ba chiar, mai mult, şi-a permis să transmită o opinie diferită de corul bocitoarelor care, brusc, l-au decretat pe Păunescu un poet la fel de mare ca Eminescu, un erou naţional.

Într-adevăr, aici, regia pregătită în versuri de Păunescu pentru propria moarte , de pe patul de spital, “cordial şi cardiac”, cu tot cu pateticele scrisori ale familiei transmise prin intermediul Jurnalului Naţional, a eşuat: oamenii de bine de la sate, cu acces doar la TVR, nu au avut parte de transmisia salvelor trase în onoarea “marelui poet”.Omul care a suferit toată viaţa, din tinereţe până în ultima clipă, de beţia mulţimilor, atât de mult încât nu rata prezenţa la TV nici cu perfuzia în mână, după cum povesteşte un fost editor Realitatea tv,s-a lovit la final de rezistenţa talibanilor din TVR.

De data asta, însă, talibanii au dreptatea lor. Să ne amintim nişte versuri:  “Eroule sublim, Sunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare.” Da, chiar el, Ceauşescu, cel cu “scânteia divină şi geniul lăuntric”. În rest? Repet, beţia mulţimilor şi, ca să cităm dintr-un poet adevărat, “cuvinte goale ce din coadă au să sune”, cu un substrat ideatic adolescentin ce a ameţit o generaţie în blugi “de la pachet”, pentru că nu exista alternativa unor turnee Joan Baez sau Jimi Hendrix prin România. Cuvinte goale pentru care a meritat, însă, ca “fanii” să îl calce în picioare pe Nichita Stănescu. În plus, o capacitate formidabilă de a mima empatia cu oropsiţii soartei. Poetul care se plângea că va rămâne un “român loial şi în mizerie” – după tăierea pensiilor parlamentare, nevoit să îşi caute de lucru, tronând însă peste o avere de 3.700.000 de euro, după cum bine observa colegul meu, Costin Ilie.

Iar Ponta,  zburând purtat pe aripile avântului necrologic, spre inima mulţimilor îmbătate de păunescianism…

********************************************************************************

Andrei Pleşu, Cine pe cine beşteleşte? (Dilema Veche, Nr. 349 / 21-27 octombrie 2010)

O deprindere rudimentară, dar devenită lege în România de azi este saltul la beregată al oricui împotriva oricui. S-ar zice că de-asta a avut loc marea răsturnare din decembrie 1989: ca să aibe Gigi ocazia să se răfuiască nărăvaş cu Nelu. Sau mai spectaculos: ca să poată Gigi şi Nelu să dea de pămînt dezlănţuit, euforic, voluptuos cu toţi grangurii, cu „aşa-zisele“ elite, cu gaşca antipatică găştii proprii. Trăim într-o atmosferă de front. S-a dat drumul la beşteleală generală, la bîtă, la parapon. Cineva face treabă? Nu-i nimic. Îl vom căuta de bătături. Ne vom interesa de taică-său, de vreun amor clandestin, de echipa de fotbal pe care o preferă. Oricum, putem spune despre „venerabilul“ care ne enervează tot ce ne vine la îndemînă: îl putem lua peste picior, îi putem poci numele, îl putem înjura de mamă. De ce scrie omul pe forum? Parcă îl văd stingînd lumina, punîndu-şi pătura în cap şi pornind, cu fălcile încleştate, la luptă. După care poate adormi sedat, pe laurii anonimatului. Nu e de ici-de colo să ştii că tocmai ai plasat cîteva sudalme între ochi vreunui ministru, sau lui Patapievici, sau lui Liiceanu. Şi încă sub pseudonim, din fotoliul comod de-acasă! A doua zi, poţi povesti amicilor sau logodnicii, la un şpriţ: L-am făcut praf pe cutărică. I-am zis-o! Nu l-am iertat! Nu mă las pînă nu-l văd arşice! Dar forumistul insomniac are, pînă la urmă, un „ce“ inocent. În fond, nu face decît să-şi satisfacă solitar mici vanităţi, mici veleităţi, mari (şi triste) frustrări. Vrea şi el să-şi umple ziua şi noaptea cu ceva. Să se încontreze cu lumea şi cu soarta. Să-şi etaleze talente şi deşteptăciuni necunoscute încă de planeta ignară.

**********************************************************

Mircea Cărtărescu, Păianjenul (Evenimentul Zilei, 22 oct. 2010)

Faptul că primii trei sute dintre cei mai bogaţi oameni din România deţin o avere cât un sfert din venitul naţional este o explicaţie majoră pentru situaţia în care se găseşte astăzi România.

O ţară cu un asemenea dezechilibru în repartiţia bogăţiei (sau mai bine zis, a sărăciei) nu poate fi decât extrem de instabilă şi de vulnerabilă. Politic, economic şi moral suntem o ţară bananieră, nu mai trebuie să ne facem niciun fel de iluzii. Interesele economice şi financiare ale îmbogăţiţilor de după Revoluţie, ca şi enorma lor sete de putere au dus la infiltrarea lor în toate structurile care-ar trebui să asigure democraţia. Totul e infestat şi paralizat: parlamentul, justiţia, presa. Ne aflăm în plină Americă de Sud şi trebuie să ne aşteptăm, de-acum, la toate fenomenele legate de acest sindrom.

Nu există hârtie de turnesol mai revelatoare în privinţa acestei stări de fapt ca stenogramele lui Sorin Ovidiu Vîntu. Ele sunt înspăimântătoare. Mărturisesc că mi s-a făcut rău citindu-le. Ştiam că suntem o peşteră de tâlhari, că totul se construieşte pe hoţie în ţara asta, dar nu credeam că sunt oameni care lucrează, tenace şi sistematic, la subminarea a tot ce mai este cât de cât în picioare. Stenogramele sunt o mărturie a răului în stare pură, conştient de sine şi de ce face, a răului cinic şi contagios. Ele revelează un personaj care-ar părea neverosimil sau ridicol într-un roman: un om pentru care conştiinţa e “rahat la creier”, pentru care nu există nici adevăr, nici dreptate. Nu există pentru acest personaj nimic din ceea ce, de milenii, s-a construit cu migală sub numele de umanitate. Viaţa, pentru un asemenea ins, e o luptă obscură de sarcopţi, o orbecăială printr-o mocirlă fără limite. Dacă s-ar mărgini să trăiască în animalitatea asta, în satisfacerea asta de pofte primitive, la adăpostul banilor lui, ne-am îndepărta de el şi l-am lăsa în plata Domnului. Dar, din fundul plasei sale, acest păianjen şi-a întins firele pretutindeni, profitând de slăbiciunea tot mai accentuată a instituţiilor statului. Corupt până-n măduva oaselor şi insensibil la orice principiu moral, el a corupt mai departe conştiinţe în jurul său, a cumpărat oameni vii ca pe sclavi şi i-a folosit cum foloseşti un cleşte sau un pistol. Şi-a recrutat divizii regulate, disciplinate, în stare să întoarcă armele la comandă către aliatul de ieri. A schimbat instituţia presei într-o bandă de zombies fascinaţi de miile de euro primiţi lunar ca soldă pentru un mercenariat ruşinos. A reuşit să creeze oameni pentru care singura busolă e interesul propriu, pe când tot restul e îmbătare cu apă rece. A încercat şi aproape că a reuşit să impună propriul lui preşedinte în fruntea ţării. A creat un trust mediatic manipulativ, în care tonomatele sunt regula de fier, în care reaua-credinţă e punctul firesc de plecare.

Ce e şi mai stupefiant pentru mine e că, de fapt, Vîntu nici măcar n-a făcut vreun efort deosebit ca să corupă oamenii în jurul său. Cei mai mulţi politicieni şi jurnalişti abia aşteptau să-i corupă şi pe ei cineva, se rugau să fie corupţi, îl aşteptau pe corupător ca pe un Mesia. Când sunt atâtea suflete de vânzare, cumpărătorul trebuie să apară şi el cumva, de undeva. Am revăzut ţopăiala lui Geoană şi schimbul lui de tricou cu Crin sub oblăduirea lui Vîntu şi-a altora ca el.

Pe de altă parte, îi cunosc personal pe câţiva dintre ziariştii care stau în poziţie de drepţi în faţa lui Vîntu. Cei mai bătrâni sunt vechi securişti aflaţi şi azi în diverse misiuni, îmbogăţiţi peste măsură în ultima vreme. Cei mai tineri sunt din tagma “puştilor fără rahat la creier” comandaţi de Vîntu lui Doru Buşcu. Se pare că nu le-au trebuit chiar ani ca să se formeze. Împreună, şi împreună cu monştrii din Realităţi şi Antene (aşteptăm şi televiziunea primului mogul al ţării), ei au reuşit să distrugă credibilitatea presei româneşti pe cincizeci de ani de-acum înainte.

Prin urmare, mogulii există, tonomatele există, presa este cu adevărat o ameninţare la securitatea naţională. Nu presa în sine, ci presa care există azi, concret, în România. Presa ajunsă armă a oamenilor fără scrupule împotriva statului democratic. Dacă lucrurile vor continua astfel, eu prevăd (fără să fiu prăpăstios de felul meu) nu doar totalul nostru faliment economic, ci şi mari probleme legate de apartenenţa la Uniunea Europeană, poate chiar excluderea noastră din această structură.

Când puterea e imbecilă, iar opoziţia ticăloasă, un alt deznodământ e greu de imaginat.

**************************

România pe Facebook: Țara curajoşilor şi a oamenilor liberi

(Ana-Maria Smădeanu, revista Capital, 28 august 2010)

În mai puţin de o lună de la lansarea brandului de ţară la Shanghai, mai mulţi utilizatori de Facebook au început deja promovarea României pe celebra reţea de socializare. De curând, Ministerul Turismului a anunţat că intră în hora promovării pe social media. Care sunt şansele de reuşită a unei campanii de brand desfăşurată pe Facebook?

Articolul întreg, în revista Capital.

**************************************************************************

Andrei Pleşu, Riscanta autonomie a politicului (Dilema veche, 8-14 iulie 2010)

Eram încă în Germania cînd se desfăşura, înBundesversammlung (Adunarea Federală), dezbaterea cu privire la noul preşedinte al ţării. Horst Köhler demisionase pe neaşteptate şi era nevoie de un înlocuitor. Principalii candidaţi erau Christian Wulff şi Joachim Gauck. Cel dintîi era propus de coaliţia aflată la guvernare (Uniunea Creştin Democrată + Partidul Liber Democrat) şi susţinut de cancelar (Angela Merkel), celălalt era soluţia comună a Partidului Social Democrat şi a „Verzilor“. „Algoritmul politic“ şi calculele electorale îl favorizau net pe Wulff, dar Gauck se dovedea un contracandidat redutabil, asumat cu mare simpatie de populaţie şi de mass-media. Din punctul meu de vedere, omul potrivit era Gauck. Dar am pariat, de la bun început, pe victoria lui Wulff, conştient că sfera politicului s-a configurat (nu numai în Germania) în aşa fel, încît cîştigătorii nu se mai decid în funcţie de calitatea personală a candidaţilor; ei se aleg, mai curînd, la capătul unor negocieri de culise, dictate de interese de partid. Rezultatul final mi-a dat dreptate: noul preşedinte al Germaniei este Christian Wulff.

Christian Wulff este un politician de carieră. Ultima lui funcţie publică a fost aceea de prim-ministru al Saxoniei Inferioare. Nu de mult, s-a profilat, pe scena politică, drept posibil înlocuitor al dnei Merkel, postură pe care a respins-o cuminte, declarînd că nu e încă pregătit pentru înaltul oficiu de cancelar. Iată-l însă gata să accepte preşedinţia statului. Atît cît mi-am putut da seama, este un om decent şi tenace, fără relief pronunţat, bun soldat de partid, inteligent, acomodant, arătos.

Joachim Gauck face parte dintr-o cu totul altă specie: nu e membru de partid, n-are „experienţă politică“, dar are o biografie. A fost pastor în Germania de Est, a făcut rezistenţă împotriva regimului comunist şi a fost vreme de zece ani (1990-2000) însărcinat federal pentru cercetarea arhivelor STASI (cam ceea ce a vrut să fie la noi CNSAS). Iniţiator şi preşedinte al unei „Asociaţii împotriva Uitării, pentru Democraţie“, conferenţiar convingător, personalitate puternică, neconvenţional, carismatic, de o ireductibilă rigoare cînd e vorba de crimele dictaturii marxist-leniniste, Joachim Gauck ar fi fost o inteligentă soluţie simbolică pentru Germania de după reunificare. L-au susţinut, de altfel, şi cei mai consistenţi reprezentanţi ai partidului de guvernămînt (deşi aveau alt candidat oficial): Richard von Weizsäcker, Kurt Biedenkopf, Roman Herzog. Nu l-au susţinut – era inevitabil – politicienii stîngii radicale. I s-a reproşat că e prea bătrîn (70 de ani), într-o ţară în care Theodor Heuss şi Gustav Heinemann au părăsit palatul prezidenţial la 75 de ani, iar Adenauer a fost cancelar pînă la 87 de ani. I s-a reproşat că nu are „expertiză“ politică (aceea formă de expertiză care dezvoltă virtutea compromisului pînă la dezosare) şi că şoferul care îl conducea la o întîlnire publică a lovit un biciclist. A pierdut.

Ce nu a contat în alegerea noului preşedinte (căruia, de altfel, îi urăm succes şi căruia nu-i refuzăm, din principiu, o posibilă performanţă viitoare)? Nu a contat vocea publică, opinia generală. Preşedintele fiind ales de Adunarea Federală, simpatia cetăţenilor nu intră în joc drept criteriu de eligibilitate. Nu a contat adeziunea masivă a mediilorcare, într-o ţară normală, exprimă, totuşi, opţiunea unei semnificative majorităţi. Nu a contat înzestrarea personală a candidaţilor, strălucirea lor persuasivă, angajamentul lor de o viaţă în serviciul unor valori esenţiale, independenţa lor politică, puterea lor de reprezentare. Au învins „pragmatismul“ de cabinet, complicităţile de grup, jocurile de putere, procentele, statistica, abilitatea de conjunctură. În cazul Germaniei, întrucît ambii candidaţi se situează de la un anumit nivel în sus, rezultatul nu e dramatic, nu pune în pericol imaginea ţării şi nici stabilitatea ei. În ţări mai puţin aşezate, înclinarea balanţei spre criteriile politicianismului strict poate fi catastrofală. În orice caz, mai peste tot, avem dovada instalării unei riscante autonomii a politicului. Dansul puterii are altă melodie şi alte ritmuri decît cele care guvernează populaţia reală, decît cele care întruchipează ţara, în înţelesul ei simplu şi direct. O mînă de oameni trăiesc într-un univers separat, cu propriile lui legi, exigenţe şi strategii, fără nici o legătură cu malaxorul vieţii cotidiene a celor guvernaţi. O mînă de oameni „ştiu“ mai bine ce ne trebuie şi fac ce li se pare necesar înăuntrul micii lor comunităţi. Şi asta indiferent ce culoare politică au. În aerul rarefiat al puterii, culorile se şterg. Totul e omogen, „armonios“, „coerent“, „îndreptăţit“, „înţelept“ şi surd. Cei „din afară“ devin simpli spectatori ai unei coreografii abstracte, încetinite, ca mersul în vid pe o altă planetă.

*******************************************************************************

Monica Macovei: “Prin votul contra ANI, PDL şi-a trădat electoratul”

Interviu realizat de Andreea Pora, Revista 22, 6 iulie 2010

Care este explicaţia că, în pofida declaraţiilor oficiale de susţinere a Legii ANI, majoritatea politicienilor a votat pentru varianta care face din ANI o formă fără fond?
Explicaţia este simplă. Declaraţiile publice ale politicienilor care au susţinut reexaminarea Legii ANI, dar au votat invers, au fost mincinoase, aşa cum a dovedit decizia aceloraşi politicieni, la Senat, prin vot. Avem, în România, corupţie politică şi, prin urmare, măsurile anticorupţie sunt omorâte exact de politicienii care ar trebui să le adopte. Vor să fure şi să continue practicile corupte care i-au îmbogăţit în ultimii 20 ani şi să nu fie pedepsiţi sau expuşi public niciodată. Asta a arătat votul din Senat.

Vinovatul principal a fost György Frunda, sunt însă vinovaţi în aceeaşi măsură şi senatorii PDL care i s-au alăturat la vot, aceasta în pofida amendamentelor semnalate de preşedinte în cererea de reexaminare? A cui este responsabilitatea principală?
D-l Frunda a dus steagul acestei decizii ruşinoase şi are o mare responsabilitate. Reamintesc, în acest context, şi faptul că în 2005, când s-a adoptat în guvern proiectul acestor declaraţii de avere, d-l Markó Béla s-a opus şi chiar a părăsit şedinţa de guvern. Iar în parlament, PSD a votat împotriva acestor declaraţii şi în 2005, nu numai acum. Presupun că nici cei din PD şi PNL nu le-au vrut, dar în 2005 le-a fost teamă de aplicarea clauzei (pe corupţia la nivel înalt), care putea amâna intrarea României în UE. Acum nu mai au această teamă, aşa că şi-au dat mâna pentru a-şi satisface interesul personal de protecţie împotriva interesului public. Averile, veniturile şi cheltuielile din timpul mandatului trebuie să fie publice, mai ales într-o ţară în care avem corupţie politică şi furt din banii publici la tot pasul.

(Interviul integral în Revista 22)

*****************************

Herta Müller: “Orice om care gândeşte altfel în România e perceput ca duşman”

(Interviu realizat de Marius Cosmeanu. Sursa şi textul integral: revista Corso)

Aţi primit, recent, cea mai importantă distincţie acordată de statul german unui cetăţean al său, Marea Cruce de Merit cu Stea.
Da, aşa e regula, aşa s-a întâmplat în Germania cu toţi cei care au obţinut Premiul Nobel. E o cutumă, un fel de lege, care spune că în anumite situaţii se acordă această distincţie. [râde]

Ce aţi răspunde la invitaţia de a primi o astfel de distincţie din partea statului român?
Aş refuza.

De ce?
Pentru că nu sunt de acord cu foarte multe lucruri care se întâmplă astăzi în România. Nici nu mai sunt cetăţean român, nu trăiesc în România şi lucrurile care îmi dau de gândit cu privire la situaţia din România sunt mult prea multe. Asta nu înseamnă că în Germania sunt de acord cu toate, dar, totuşi, sistemul este unul mult mai democratic în privinţa respectării drepturilor omului, a statului de drept, a respectării legilor, aspecte pe care le regăseşti în viaţa civilă. Dacă cineva întrece măsura, suportă consecinţele, nu rămâne nesancţionat. Sunt alte reguli ale jocului democratic.

Ce ar trebui să facă statul român ca să repare moral năzbâtiile din perioada comunistă?
Să promoveze îndeajuns de mulţi indivizi interesaţi să facă acest lucru şi atunci s-ar impune, atât individual, cât şi prin opinia publică. Momentan, după părerea mea, nu putem vorbi despre aşa ceva.

Nici elita culturală nu o duce foarte bine…
Da, nici intelectualii, că şi asta este o problemă. Intelectualitatea din România nu prea este interesată de viaţa civică. Mulţi scriitori cred că fac parte dintr-o castă separată, care nu trebuie să se intereseze de lucrurile mărunte, dar din lucrurile acestea mărunte se compune viaţa noastră şi fiecare om simte, la un moment dat, când ceva nu e în regulă. Pe ei acest lucru nu îi interesează. Nu i-a interesat nici înainte, în dictatură, şi nu-i interesează nici acum. Există un fel de a vedea lucrurile cu care probabil s-au obişnuit de mai multe generaţii.

Vi se reproşează obstinaţia faţă de această temă, a dictaturii comuniste. Pentru orice societate matură, aveţi o abordare firească a trecutului. De ce credeţi că multor români le e teamă de firesc?
Pentru că, în România, nu este normal să îţi critici ţara. Cineva care ţine la ţara în care trăieşte şi vede că lucrurile nu merg cum trebuie, e obligat, e de datoria lui să spună ce nu e în ordine. Restul mentalităţilor sunt rămase din dictatură. Orice om care gândeşte altfel, în România e perceput ca duşman. Nu adversar, ci duşman!

*******************************************************************************

Cinematografia română străluceşte la Cannes, dar subzistă cu greu la ea acasă

marţi, 18 mai 2010 (Agerpres)

Cinematografia română, care străluceşte încă la festivalul de la Cannes, supravieţuieşte cu dificultate în România, unde se loveşte de probleme de finanţare şi de preferinţa publicului pentru filme americane, şi-a exprimat regretul regizorul şi producătorul Tudor Giurgiu, relatează marţi AFP.

‘Există un decalaj bizar între cinematografia română aşa cum este ea percepută în străinătate şi situaţia ei din ţara noastră’, a declarat Tudor Giurgiu la Cannes.

Trei regizori români au în acest an filme în cadrul festivalului de la Cannes – Cristi Puiu (‘Aurora’), Radu Muntean (‘Marţi, după Crăciun’) şi Andrei Ujică (‘Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu’).
Cea mai mare problemă a regizorilor români rămâne finanţarea, crede Tudor Giurgiu.
‘Anul trecut, CNC-ul (Consiliul naţional al cinematografiei) român nu a ajutat niciun film. Este stupid şi incredibil. Avem o cinematografie de care vorbesc ziarele din lumea întreagă, care obţine premii la Cannes, iar guvernul în loc să o susţină, îi reduce mijloacele’.
În lipsa producătorilor independenţi – cinci sau şase – soluţia constă pentru moment în încercarea de a atrage finanţări străine.
Francezii, germanii sau austriecii sunt partenerii noştri tradiţionali dar, cu criza, devine dificil şi pentru ei. Atunci, folosim planul B: găsim subiecte nu foarte costisitoare, turnăm rapid în România şi cu echipe reduse’, adaugă regizorul, care este şi preşedinte al Festivalului internaţional de film Transilvania (TIFF).
Cealaltă problemă de anvergură a noului val al cinematografiei româneşti – întruchipat printre alţii de regizorii Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu sau scenaristul Răzvan Rădulescu – este lipsa de interes a publicului român pentru filmele sale exigente.
Spre deosebire de publicul european care apreciază ‘aceste poveşti puternice (…) ei găsesc aceste filme prea lente, minimaliste, prea pline de dialoguri, prea sociale’, susţine Giurgiu.
El apreciază că filmele româneşti nu reprezintă decât între 2% şi 3% din veniturile realizate de cele circa 100 de cinematografe din România, faţă de 5% în producţia europeană, restul fiind obţinut de producţiile americane.
‘Este dezolant’, susţine el, dacă guvernul ‘nu ia nicio măsură pentru a apăra cinematograful român, va fi o situaţie foarte grea pentru viitoarea generaţie de cineaşti’, a mai spus regizorul.
Dar, crede el, această precaritate explică poate în parte creativitatea şi ingeniozitatea tinerilor cineaşti români cărora le place să creadă că se pot compara cu cei din Argentina şi Turcia.
‘Când vor exista peste 1.000 de săli în România şi vor exista destui bani pentru a turna, acest spirit şi această energie ar putea dispărea’, se teme el.

***********************************

Turismul primitiv al Elenei Udrea

de Iulian Leca (www.ziare.com, 2 mai 2010)

Turismul romanesc moare incet, dar sigur, an de an, incontinuu, de 20 de ani incoace. Turismul romanesc ar trebui sa isi ia adio pentru totdeauna de la turismul modern, cel care este practicat peste tot in lumea occidentala.
Ceea ce insemna, in mare, servicii de calitate in industria hoteliera, infrastructura care sa ii ajute pe turisti sa ajunga acolo unde isi doresc si obiective turistice amenajate special si confortabil. In schimb, Romania se poate lansa cu succes in turismul primitiv.

Ce inseamna turismul primitiv? In mare, puteti sa va faceti usor o idee daca strabateti oricare dintre drumurile mortii din tara spre orice obiectiv turistic, iar odata ajunsi acolo descoperiti ca doar natura si timpul au avut grija de ceea ce la un moment dat fusese o cetate domneasca sau o minune a naturii.

Manelismul si kitschul generalizat din statiunile noatre, fie ele de la munte sau de la mare, au omorat orice posibil punct de atractie din aceste zone. Turistii straini, care ar fi fost dispusi sa vina in Romania pentru aceste obiective, se orienteaza acum doar spre zonele incarcate de autenticul naturii si unde colonizarea turistica a kitschului romanesc nu a patruns. (…)

Articolul intreg, aici.

***********************************************

Ruşinea ţării: drumurile naţionale de pământ

Drumul Naţional 5A (în judeţul Giurgiu), Drumul Naţional 65D (în Argeş, la câţiva kilometri de Piteşti) şi Drumul Naţional 1T (în Sălaj) sunt tronsoanele care arată cât de (ne)importantă este infrastructura rutieră pentru autorităţi. De ce? Pentru că pe aceste tronsoane sunt kilometri întregi (în total, 17) care nu au fost nici asfaltate, nici pietruite, nici măcar asanate, sunt pur şi simplu drumuri de pământ. Şi sunt drumuri naţionale! (…)

Articolul întreg în Adevărul din 27 aprilie 2010.

***********

Migranţii români, prinşi între două crize

de Victoria Stoiciu, Dilema veche, 15-21 aprilie 2010

România este unul dintre statele UE cu cea mai înaltă mobilitate a forţei de muncă (în jur de 3%), dar în pofida acestui fapt nu există nici o statistică sau un studiu care să evalueze impactul crizei economice asupra fenomenului şi să stabilească rata de revenire a migranţilor. Singurul indicator care ne poate da o măsură a felului în care criza economică afectează migraţia este volumul remitenţelor (banii trimişi acasă), care în anul 2009 se diminuase cu aproximativ 30% faţă de 2008. Cu toate acestea, mai puţini bani trimişi acasă nu înseamnă mai mulţi români care se întorc din străinătate. Un studiu al Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie din Moldova arată că nu există o corespondenţă matematică între scăderea remitenţelor şi revenirea migranţilor: în timp ce banii pe care moldovenii i-au trimis sînt cu 33% mai puţini, numai 18% dintre migranţi s-au întors definitiv acasă. Or, fluctuaţia remitenţelor atestă o variaţie a volumului activităţilor economice şi a cîştigurilor înregistrate de pe urma acestora, şi nu o modificare a fluxurilor migratorii, cum constată unii în mare pripă. Cu alte cuvinte, oamenii trimit mai puţini bani, dar nu vin neapărat acasă. Titluri alarmiste de genul „criza întoarce acasă jumătate din români” au abundat în media românească începînd cu finele anului 2008, dînd naştere unei convingeri conform căreia sîntem asaltaţi de valuri de migranţi români ce se întorc în ţară. A generat, într-adevăr, criza globală un fenomen semnificativ de revenire a migranţilor?

(continuarea articolului, în Dilema veche).

**************************************

Raport SUA: Prostituatele romance din Italia, cele mai numeroase victime ale traficului de persoane

(Romania Libera, Vineri, 12 Martie 2010)

Prostituatele romance din Italia sunt cele mai numeroase victime ale traficului de persoane in scopul prostitutiei fortate, arata Raportul privind respectarea drepturilor omului la nivel global realizat de Statele Unite ale Americii pentru anul 2009, relateaza Agerpres.
Raportul, prezentat pe 11 martie la Washington si publicat pe site-ul Departamentului de Stat al SUA, analizeaza problema prostituatelor romance, care reprezinta intre un sfert si o treime din totalul victimelor retelelor de trafic de carne vie. Restul victimelor sunt din Nigeria, Bulgaria, Ucraina, Moldova, China si Rusia.
Cele mai multe femei ajung pe teritoriul Italiei in mod voluntar, iar apoi sunt nevoite sa practice prostitutia pentru a se rascumpara de la exploatatorii lor. Raportul SUA exemplifica cazul unei tinere romance, victima a trei cetateni romani si un italian. Tanara a fost atrasa in regiunea Sicilia cu promisiunea unui loc de munca in calitate de ingrijitoare, dar conationalii sai au sechestrat-o timp de 20 de zile si au violat-o de mai multe ori, dupa care au predat-o cetateanului italian care a fortat-o sa se prostitueze. Cei patru au fost arestati iar legea italiana prevede pedepse de la 8 la 20 de ani de inchisoare pentru trafic de carne vie sau reducere la sclavie, cu posibilitatea unui supliment de o treime sau jumatate din numarul de ani in cazul in care victimele sunt minore.

Pe de alta parte, raportul arata ca retelele de traficanti de pe teritoriul Italiei s-au consolidat in ultima perioada, reusind sa-si reduca profilul prin mutarea activitatilor de prostitutie de pe strada in locuri inchise cum ar fi hoteluri, cluburi, locuinte private. Astfel, sansele de salvare a victimelor sunt mai reduse in conditiile in care in Italia prostitutia in resedinte private nu este o infractiune, fiind penalizat doar proxenetismul si organizarea comerciala a acestei activitati.
Raportul SUA abordeaza, de asemenea, problema traficului de minori, in marea majoritate de etnie roma, folositi de asemenea pentru prostitutie si cersit. Este semnalata si problema traficarii de persoane de sex masculin, folosite pentru munca fortata in agricultura. Circa 90% dintre lucratorii sezonieri folositi in agricultura din Italia nu sunt inregistrati, iar doua treimi dintre ei se afla ilegal pe teritoriul Peninsulei, devenind si mai vulnerabili in fata exploatatorilor.
Numarul de victime ale traficului de persoane inregistrate anul trecut in Italia s-a ridicat la circa 2.800, fiind investigate pentru trafic de carne vie peste 2.700 de persoane, dintre care 365 au fost arestate. Tribunalele din Italia au condamnat anul trecut 138 de traficanti de persoane, iar instantele de apel 148 de astfel de infractori.
Concluziile documentului au aratat ca statul italian respecta drepturile omului pentru cetatenii sai, dar inca mai exista probleme  in ceea ce priveste durata proceselor din justitie, violenta fata de femei, abuzurile si discriminarea fata de minoritatile sexuale, imigranti si romi, precum cazurile de intoleranta fata de minoritatea musulmana.
Intr-un discurs sustinut joi in Senatul de la Roma pe tema respectarii drepturilor omului, ambasadorul american in Italia, David H. Thorne, a recomandat autoritatilor din Peninsula sa urmeze modelul de gestionare a politicilor de imigratie adoptat de SUA. «Experienta americana in materie de imigratie, care e mai veche de 200 de ani, ne-a invatat lectia ca numai atunci cand sunt integrati in societate, strainii contribuie pe deplin la dezvoltarea acesteia. In loc sa fie considerati o problema, imigrantii trebuie sa inceapa sa participe si sa contribuie la dezvoltarea acestei tari», a spus Thorne.
Autoritatile de la Roma au fost criticate in aceasta saptamana si pentru politica de demolare a taberelor de romi din capitala Peninsulei printr-un raport publicat de Amnesty International si prin vocea lui Navi Pillay, Inaltul Comisar ONU pentru drepturile omului, care a vizitat joi unele campusuri de nomazi de la periferia romana.

**********************************************

Roşia Montană, mai aproape de lista UNESCO

Andreea Dogar

Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a iniţiat procedura de includere a Roşiei Montane pe Lista tentativă a patrimoniului mondial UNESCO, a anunţat consiliera personală a Ministrului Culturii, Hegedus Csilla.
(…) Hegedus Csilla a reamintit că vechiul certificat de descărcare arheologică pentru masivul Cârnic, primit de compania Roşia Montană Gold Corporation de la Ministerul Culturii şi Cultelor, a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Propunerea ministerului a fost întâmpinată cu entuziasm şi optimism de opozanţii proiectului minier al Roşia Montană Gold Corporation.

Sergiu Nistor, secretar general al Comisiei Naţionale a României pentru UNESCO, a amintit că ICOMOS (organizaţia de expertiză a UNESCO pentru patrimoniul mondial), a emis patru rezoluţii ale adunărilor generale şi o rezoluţie a congresului prin care se cerea autorităţilor din România reconsiderarea proiectului minier şi protejarea patrimoniului de la Roşia Montană.

Situaţia de la Roşia Montană, comparată cu cea a statuilor lui Buddha din Afganistan

El a declarat că, până acum, de-a lungul timpului şi sub diverse guverne, autorităţile nu au răspuns la avertizările lor decât printr-o “tăcere vinovată” şi a adus în discuţie distrugerea statuilor lui Buddha din Afganistan.

„Acest lucru mă face să asemăn situaţia în care suntem puşi în faţa comunităţii internaţionale a protejării patrimoniului cu situaţia din Afganistan. Am fost anunţaţi în 2001, cu câteva luni înainte, că un ansamblu de cea mai mare importanţă pentru patrimoniul cultural mondial va fi aruncat în aer. Şi acest lucru s-a şi întâmplat. În România nu se anunţă acest lucru dar, cel puţin până astăzi, autorităţile, prin inacţiunea sau uneori chiar prin acţiunea lor, au făcut să avem cel puţin părerea că ne îndreptăm spre ceva similar”, a spus el.

Articolul integral, în Evenimentul Zilei.

*************************************************

Ziua în care s-a strigat: „Moarte intelectualilor!”

Andrei Udişteanu, Vlad Odobescu (Ev. Zilei, 28 ian. 2010)

Astăzi se împlinesc 20 de ani de la primele ciocniri violente dintre susţinătorii partidelor istorice şi „oamenii muncii” chemaţi în ajutorul FSN, în Piaţa Victoriei.

Pe 28 şi 29 ianuarie 1990, Televiziunea Română Liberă le spunea cetăţenilor că e „prea ceaţă” ca să difuzeze imagini de pe străzile Capitalei. Se adunase într-adevăr ceaţă peste Bucureşti, însă una simbolică: prin desişul ei, „oamenii muncii” strânşi la ordinul Frontului Salvării Naţionale (FSN) – structura înfiinţată ca mişcare revoluţionară şi condusă de Ion Iliescu – îi împingeau deoparte pe susţinătorii opoziţiei, într-o tăcută demonstraţie de forţă.

Era nevoie doar de o scânteie şi sângele ar fi început să curgă. „FSN-ul şi-a adus masele de manevră, au făcut o contrademonstraţie. Foarte periculos ca procedeu…”, îşi aminteşte istoricul Stelian Tănase. Atunci s-a strigat pentru prima dată „Moarte intelectualilor!”.

În Palatul Victoria, reprezentanţii noii puteri încercau, la rândul lor, să împingă cât mai departe o opoziţie firavă. Liderii partidelor istorice, reînfiinţate după Revoluţie, cereau FSN-ului să renunţe la monopolul asupra puterii, în condiţiile în care formaţiunea-mamut îşi anunţase, cu cinci zile în urmă, participarea la alegeri. După spusele ţărănistului Liviu Petrina – prezent la discuţii – curgea cu intimidări venite, direct sau nu, din partea „partenerilor de discuţie”. La un moment dat, un lider al FSN ar fi cerut chiar condamnarea la moarte a celor care doreau să răstoarne noul regim, unul „legitimat de Revoluţie”.

În februarie, apele începeau să se despartă: avea să fie creat Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN). În spatele negocierilor care au dus la apariţia lui se ducea însă „războiul rece” pentru putere, iar zvâcnirile forţelor politice aveau să se transforme în conflicte violente.

Poate cea mai şocantă imagine a zilei de 29 a fost cea a lui Corneliu Coposu scos cu tancheta, de Petre Roman, din sediul PNŢCD, pentru a nu fi agresat. După ce a fost transportat la TVR, Coposu susţinea în continuare că puterea exercitată de FSN nu era legitimă.

Azi, premierul de atunci al României, Petre Roman, exclamă: „Sigur că nu eram o putere legitimă! Legitimitatea putea veni numai prin alegeri”. La televizor, spune acesta, imaginea partidelor istorice din timpul negocierilor a fost dezastruoasă. „De o parte erau oamenii care se străduiau să facă ceva, şi de cealaltă ei”, adaugă Roman. Iar asta a contribuit la zdrobitoarea victorie din alegeri, cu 85%, a lui Iliescu, în luna mai a aceluiaşi an. În ianuarie, însă, jocurile nu erau încă făcute. Şi, în ciuda primelor scântei de violenţă din Bucureşti, nimeni nu bănuia că va urma masacrul de pe 13-15 iunie.

Articolul întreg, aici.

*******************************************

Ionela Săvescu (Evenimentul Zilei, 24 ian. 2010)

Orfanii „exportaţi” în anii ’90 au uitat de România

Autorităţile române nu s-au interesat niciodată de viaţa celor câtorva zeci de mii de copii înfiaţi de străini. După 20 de ani, nici ei nu mai sunt intresaţi de unde au plecat. Peste 16.000 de dosare de adopţii din perioada 1990-1997 vor fi deschise de Oficiul Român pentru Adopţii (ORA), pentru că, în prezent, datele despre cei plecaţi în străinătate sunt puţine, uneori chiar inexistente. Pentru că solicitările celor înfiaţi de a-şi găsi părinţii biologici sunt din ce în ce mai multe, ORA vrea să întocmească o bază de date digitală. Până atunci, vrafurile de dosare stau undeva în arhivă. […]

Articolul complet poate fi citit aici.

******************************

Noi privim, nu gândim!

Vlad Mixich (Vocea Germaniei, 13 ianuarie 2010)

În România nu sfaturile specialiştilor, oricât de mediatizate ar fi ele, pot influenţa comportamentul populaţiei. Este nevoie de ceva mai mult. Am aflat ce se poate întâmpla în România atunci când vaccinul trece sticla.

Televizorul te transformă din număr în poveste

Ca un barometru perfect calibrat au funcţionat „cozile vaccinului” pentru a măsura căldurile şi furtunile din capul unei societăţi lovite de pareză televizivă. Cele peste 6000 de cazuri de gripă cu virusul AH1N1 înregistrate în prezent în România nu s-au dublat peste noapte pentru a justifica amocul igienic manifestat simultan la cei 13.000 de români care s-au vaccinat într-un singur week-end în Bucureşti. O hecatombă de braţe, de piei albe întinse avid către serul minune, până mai ieri blestemat la gura caloriferelor din România-televizor: aşa ar putea fi pictat „fenomenul Tecuceanu”.

Unul dintre cele mai longevive şi de succes spectacole de divertisment la televiziunile româneşti este „Cronica Cârcotaşilor”. Un membru al echipei „Cronicii”, actorul Toni Tecuceanu, a murit în urma unor complicaţii consecutive infectării cu virusul AH1N1. Se pare că actorul a întârziat să se prezinte la un medic astfel că boala a fost, din nefericire, necruţătoare.

Dar dacă Toni Tecuceanu nu ar fi fost un obişnuit al micului ecran cu siguranţă că dispariţia sa ar fi fost sec înregistrată ca o cifră în plus la numărul deceselor provocate de gripa porcină, 92 în prezent în România. Efectul a fost în schimb copleşitor pentru liniştea centrelor de vaccinare din Bucureşti.

Vrem vaccin!

Deşi disponibil de câteva luni, vaccinul AH1N1 nu a fost prea solicitat de către români. Principala obiecţie vânturată în opinia publică: insuficienta testare a vaccinului ne transformă în cobaii intereselor financiare ale industriei farmaceutice.

Directorul Institului de Sănătate Publică de la Colegiul Imperial din Londra, profesorul Peter Piot, explica în noiembrie 2009 pentru Hotnews.ro că: “În fiecare an un nou vaccin împotriva gripei apare pe piaţă pentru că virusul gripal suferă tot timpul mutaţii. Niciodată nu există suficient de mult timp pentru teste, dar alternativa este să aşteptăm. Iar dacă aşteptăm, epidemia va creşte şi Dumnezeu ştie câţi oameni ar putea muri”.

Dar opinia acestui renumit virusolog alături de cea a altor specialişti români a fost dizolvată de frica naturală în faţa seringii, precum şi de înclinaţia către teorii ale conspiraţiei. Românii au continuat să nu se vaccineze.

Dar mediatizata moarte a lui Toni Tecuceanu a adus cu sine o revelaţie medicală în capul a zeci de mii de români. Vrem vaccin! Vrem vaccin pentru că moartea omului de pe sticlă ne însufleţeşte frica cu foalele realităţii televizate în care credem. Vrem vaccin, nu pentru că am luat seama la sfaturile medicilor noştri, ci pentru că am fost impresionaţi de povestea acelui mic ecran care ne umbreşte patul şi masa de acasă. Vrem vaccin, nu pentru că gândim, ci pentru că privim.

Update: Fratele lui Toni Tecuceanu scrie pe blogul Oanei Ioniţă (membră a echipei “Cronica Cârcotaşilor”): “În ziua în care fratele meu a încetat din viaţă, doctorii mi-au spus că a murit, cel mai probabil, din cauza unui infarct. Apoi, după efectuarea necropsiei, am întrebat: ‘Care a fost cauza decesului?’. Mi s-a răspuns că încă nu se ştie cu exactitate şi că în foile oficiale au trecut ‘insuficienţă cardio-respiratorie acută, bronhopneumopatie acută bilaterală şi obezitate-gradul II’. Am întrebat de infarct… ‘Cauza decesului o puteţi afla peste trei săptămâni, după ce vom analiza totul la microscop. Dacă a fost vorba de infarct, vom vedea la microscop», a fost răspunsul, cel puţin ciudat, care mi-a fost oferit. Acum, după moartea lui Toni, toţi românii dau năvală la spitale pentru a se vaccina. Se vorbeşte de “Fenomenul Tecuceanu”… Oare e un fenomen sau doar o manipulare fără scrupule?“.

**************************************************************

Cristian Bădiliţă (Revista Oglindanet) – De ce sărbătorim Crăciunul pe 25 decembrie?

Oricât ni s-ar părea de ciudat, sărbătoarea Crăciunului – naşterea lui Isus – a fost ignorată de creştinii din primele trei veacuri. În primul rând, evangheliştii nu menţionează data exactă a naşterii Mântuitorului. Din aluziile lui Luca (cf. 2,8) se poate deduce că „evenimentul” a avut loc în anotimpul cald din Palestina, undeva între aprilie şi noiembrie, dată fiind prezenţa păstorilor pe câmp la miez de noapte. Mai multe variante au fost propuse până în anul 325, data Sinodului de la Niceea, variante susţinute pe analogii interpretative. De pildă, un „computus pascal” din 243 menţionează data de 28 martie. De ce? Autorul glosează pe marginea Genezei, unde se spune că Dumnezeu a separat lumina de întuneric, cele două „jumătăţi” fiind egale. „Lumina” este egală cu „întunericul” la echinoxul de primăvară, după calendarul roman, adică la 25 martie. Soarele, tot după relatarea din Geneză, a fost creat în ziua a patra, fapt care situează naşterea lui Isus pe 28 martie (întrucât Isus, după sugestia din Malachia 4,2, este „Soarele dreptăţii”). Alte surse antice menţionează datele de 2 aprilie, 19 aprilie, 20 mai. Iulius Africanul, într-un pasaj din Cronografie, propune ziua de 25 decembrie, plecând de la premisa că 25 martie ar fi data conceperii lui Isus (Bunavestire).
Oricum ar sta lucrurile, cert este că, în primele secole, creştinii n-au avut o sărbătoare specială dedicată naşterii Mântuitorului, Întrupării. Pentru creştini, adevărata naştere este naşterea cerească. Marea, unica sărbătoare a începuturilor Bisericii rămâne Paştele, altfel spus, comemorarea răstignirii, morţii şi Învierii. Teologia răscumpărării prin jertfă avea să atragă după ea, precum un magnet sacru, şi teologia Întrupării, a manifestării lui Dumnezeu printre oameni. Aici însă lucrurile au fost de la bun început complicate. Ne lovim de una din problemele cristologice cele mai spinoase, abordată cu precauţie chiar şi de un teolog de talia lui Karl Rahner: când şi cum s-a maturizat în Isus certitudinea că El este Fiul unic al lui Dumnezeu? Unii admiteau că dumnezeirea lui Isus nu s-a manifestat efectiv şi plenar decât în momentul botezului săvârşit în apele Iordanului de către Ioan Botezătorul (epifania). Alt curent, ulterior considerat ortodox, suprapunea momentul îndumnezeirii cu cel al naşterii/Întrupării.
Prima menţiune istorică despre sărbătorirea botezului lui Isus, la Alexandria, se află în Stromatele lui Clement (I,21,146,1). La originea sărbătorii s-ar afla gnosticul Basilide. Trebuie amintit că, pentru Basilide şi discipolii săi, venirea în trup a lui Isus, încarnarea efectivă nu joacă un rol important în mântuire, aceasta fiind socotită ca rezultatul unui proces pur spiritual, interior. Basilide sărbătorea pe 6 ianuarie epiphaneia, manifestarea lui Cristos în lumea pământească, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Nu era vorba despre naşterea lui Isus din Maria Fecioară. Gnosticii au ales data respectivă din motive polemice, pentru a contracara un cult păgân: fie al lui Dionysos, fie al lui Eon, cel născut din fecioara Core, fie al lui Osiris. În noaptea de 6 ianuarie, se spune, apele Nilului primeau o putere miraculoasă extraordinară de la aceste zeităţi. Deşi întemeiată de eretici, sărbătoarea Epifaniei (6 ianuarie) a fost preluată de majoritatea bisericilor din Orient. Numai că acestea nu se limitau la comemorarea botezului Mântuitorului, ci au extins sensul sărbătorii integrând în ea şi comemorarea naşterii Lui, venirea magilor şi nunta de la Cana. Prin urmare, până în secolul al IV-lea, data Crăciunului a fost 6 ianuarie, laolaltă cu data epifaniei.
Disputele cristologice stârnite în jurul arianismului şi oficializarea politică a creştinismului au avut repercusiuni şi asupra calendarului bisericesc. Aniversarea naşterii lui Isus pe 25 decembrie apare, pentru prima dată, la Roma, într-o Cronografie din anul 336. La originea noii date se află, pe de o parte, preluarea de către creştinism a marii sărbători mitraice a Soarelui, pe de altă parte, condamnarea învăţăturii lui Arie, la Sinodul de la Niceea. Anatemizând arianismul, care Îl subordona pe Cristos Tatălui, considerându-L creat, Sinodul a tranşat şi asupra chestiunii îndumnezeirii lui Cristos, distingând net Încarnarea de Epifanie. Prin urmare, cele două momente din viaţa Mântuitorului, fiecare cu un sens teologic diferit, trebuiau comemorate separat. Faptul că ambele continuau să fie comemorate pe 6 ianuarie risca să prelungească un amalgam primejdios. Data Crăciunului s-a suprapus aşadar, din raţiuni deopotrivă teologice şi politice, peste data sărbătoririi lui Sol invictus.
Schimbarea nu s-a produs de la sine, peste noapte, fără incidente şi fără rezistenţă din partea credincioşilor obişnuiţi deja cu 6 ianuarie. Egiptul şi Ierusalimul au rămas până târziu centre fidele tradiţiei epifanice. Nimic nu pledează hotărâtor în favoarea uneia dintre cele două date. E totuşi util să cunoaştem dedesubturile lor istorice pentru a nu pica în ispita exclusivismului. Cititorul interesat va găsi o mină de informaţii în lucrarea lui Oscar Cullmann, La nativité et l’arbre de Noël (Naşterea Domnului şi pomul de Crăciun), a cărei ultimă ediţie datează din 1993 şi pe care am încercat să o rezum aici cu câteva mici retuşuri.

(Din volumul Orthodoxie versus ortodoxie, Curtea veche, 2009)

**********************************************

Rectorii de la stat mulg cu spor taxa de studii

Viorica Ana Chişu, Revista Capital, 24 decembrie 2009

Universităţile de stat au devenit suportul pe care proliferează tot mai mult învăţământul cu plată. Din totalul studenţilor înscrişi la licenţă, master, doctorat, în 2009, mai mult de jumătate plătesc taxe.

Deşi numărul plătitorilor este mai mare decât al celor finanţaţi de stat de 1,19 ori, taxele strânse sunt de 2,1 mai mici decât alocările de la buget primite de universităţi. Majoritatea banilor se duc pe salarii. Culmea este că normele din învăţământul superior au scăzut de la 45.000 la 43.000.

„Teoretic, valoarea taxelor nu ar trebui să fie mai mică decât sumele alocate de stat, dar lupta pentru atragerea studenţilor este mare“, apreciază Ion Ciucă, director al Direcţiei Finanţare Învăţământ Superior din cadrul Ministerului Educaţiei. Nici studenţi cu taxă nu ar trebui să existe la facultăţile de stat, deoarece ministerul stabileşte cifrele de şcolarizare în funcţie de indicatori precişi. „Când face evaluarea facultăţilor, Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS) trebuie să le spună cât pot şcolariza, pe programele autorizate. În speţă, pe cele de la Învăţământul la Distanţă. Acolo este surplusul. Probabil că au nişte date, dar nu vor să le facă publice“, declară Ion Ciucă. Reprezentanţii ARACIS se apără. „Noi propunem cifra recomandată de şcolarizare!“, susţin aceştia. Rectorii profită de lacunele sistemului şi solicită locuri cu taxă, iar ministerul le aprobă, pe considerent că aceştia respectă cerinţele impuse de ARACIS.

Statul subvenţionează, practic, şi studenţii cu taxă din universităţile bugetate, iar numărul celor care îşi plătesc locul este şi de şapte ori mai mare decât al studenţilor care studiază pe locuri finanţate explicit şi transparent de Guvern.

Să fie numai o întâmplare că universităţile de stat ai căror rectori sunt printre cei mai bogaţi ori mai controversaţi din pricina managementului au totodată şi cei mai mulţi studenţi cu taxă? Ori este doar o ilustrare a zicalei potrivit căreia banul la ban trage?

Fapt este că în facultăţile de stat sunt înregistraţi mai mulţi studenţi plătitori de taxă decât cei finanţaţi anual de la buget de către Ministerul Educaţiei Cercetării şi Inovaţiei (MECI). Anul acesta, au fost înscrişi 284.616 de studenţi pe locurile bugetate de stat. În aceleaşi universităţi de stat – pentru care MECI a considerat că aceasta este cifra optimă, date fiind capacitatea instituţională, dotările, profesorii etc. – au mai încăput, totuşi, 340.038 de studenţi, dar cu taxă. Distribuirea lor nu s-a făcut în mod uniform şi nici criterii privind stabilirea unui anumit cuantum pe facultate nu au existat.

În rândul universităţilor cu cei mai mulţi studenţi plătitori de taxe se remarcă Universitatea Maritimă din Constanţa, al cărui rector, Cornel Panait, se clasează printre oamenii de afaceri prosperi, graţie firmelor de care se ocupă în paralel cu activitatea academică. În acest an, universitatea Maritimă are de 7,2 ori mai mulţi studenţi cu plată decât cei subvenţionaţi de la stat. Prosperă femeie de afaceri, Lizica Mihuţ de la Universitatea „Aurel Vlaicu“ din Arad, aflată, de asemenea, în topul rectorilor bugetari cu cele mai mari averi, are de 6,5 ori mai mulţi studenţi cu plată. SNSPA, universitate al cărui rector se află în fruntea topului, are 2.245 de studenţi fără taxă şi 10.430 cu taxă, adică de 4,6 ori mai mulţi (anul trecut, raportul era şi mai mare, de 1: 7,8). De 4,4 ori mai mulţi studenţi cu plată are şi Universitatea din Piteşti, ai cărei profesori pichetau ministerul astă-toamnă, cerând să se ancheteze activitatea rectorului Gheorghe Barbu şi reclamând fraude de 13 milioane de euro,  rezultate din contracte de lucrări, achiziţii şi închirieri ilegale. Sunt numai câteva exemple. Şi lista este lungă.

Statul este cel care face să înflorească afacerea locurilor cu taxă de studii

Dincolo de corelaţiile – care pot fi suspectate de subiectivism – dintre averile rectorilor şi controversele din jurul persoanelor lor, există date precise care demonstrează că statul încurajează tacit  practici abuzive. O universitate nu poate avea mai mulţi studenţi decât cei aprobaţi prin cifra de şcolarizare, dar MECI acceptă, practic, un număr dublu în universităţile sale. Ion Ciucă, şeful direcţiei Finanţarea învăţământului superior din MECI, spune că este unica modalitate prin care universităţile îşi pot asigura întreţinerea şi se pot dota.

O analiză sumară a destinaţiei veniturilor din taxele plătite de studenţi arată că, în foarte multe universităţi, majoritatea banilor se duc pe salariile profesorilor. Culmea este că statul alocă mai mulţi bani pentru salariile profesorilor, deşi subvenţionează mult mai puţini studenţi. „Numărul mare de studenţi cu taxă este o consecinţă a proliferării învăţământului la distanţă“, ne explică Ion Ciucă. Ne luminăm! Profesorii, adică, sunt plătiţi pentru o activitate în care nu văd studenţii la faţă nici măcar la examene. Mai are rost să discutăm despre calitatea acestui gen de învăţământ agreat doar pentru că este o excelentă sursă de venituri?! Rost are, pentru că MECI tocmai a pus la zid universităţile particulare pentru astfel de practici. Dar în timp ce ministerul este foarte atent cu numărul de locuri şi condiţiile pe care trebuie să le respecte universităţile particulare, în curtea sa permite rectorilor să stabilească, după bunul plac, locurile cu taxă, după care se spală pe mâini, declinându-şi orice responsabilitate şi dând vina pe Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior care trebuie să stabilească, pentru fiecare universitate, capacitatea de şcolarizare.

Cum însă ARACIS evaluează facultăţile având în vedere doar cifrele de şcolarizare fixate pentru învăţământul bugetat, rectorii profită de împrejurări şi bagă în mapa ministrului învăţământului cifrele cu taxă  stabilite, vezi Doamne, prin decizia Senatului. „MECI nu le poate respinge, pentru că nu are nicio bază“, ne spune Ion Ciucă. Şi uite aşa, pe băncile facultăţilor de stat sporeşte bunăstarea cu banii din taxe. Învăţământul de stat, dacă ne uităm la banii investiţi şi câştigurile realizate de unii rectori sau profesori, a devenit cea mai profitabilă afacere din ultimii de 20 ani.

******************************************************

1989-2009: de la tiranie la oligarhie

de Ion Vianu  (22 decembrie 2009, Revista 22)

Temelia pe care stă România contemporană este un nisip mişcător: minciuna asupra evenimentelor din 21-25 decembrie 1989.

În ziua de 22 decembrie 1989, Ceauşescu abandona puterea pe care o deţinuse atât de straşnic timp de douăzeci şi patru de ani, lua sfârşit un regim de non-drept de mai bine de patru decenii. Două zile mai târziu, în ajun de Crăciun, dictatorul-tiran era executat în urma unei sentinţe a unui tribunal de excepţie. Un tipic proces-spectacol comunist, o negare de principiu a justiţiei. Chiar Ceauşescu a spus atunci esenţialul: „Puteaţi să ne împuşcaţi şi fără mascarada asta“. Dar fiecare pasăre pe limba ei piere. (articolul complet, aici).

*********************************************************

“Am văzut oameni murind pentru idealuri neîmplinite”

Evenimentul Zilei, 15 dec. 2009

Teodor Mărieş este preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie. Înfiinţată, cu acte în regulă, în februarie 1990, de cei care au stat efectiv, în stradă în 20-22 decembrie 1989, dar şi după, Asociaţia a căpătat legitimitate, printr-o sentinţă judecătorească, din 9 februarie 1990. Nucleul Asociaţiei de revoluţionari a fost foarte activ în vara lui ’90, în timpul mineriadelor, dar şi în timpul manifestaţiei „Piaţa Univesităţii”.

Ca întreaga societate românească, Asociaţia 21 Decembrie s-a confruntat cu lupte intestine, scindări şi scandaluri. În 2003, liderul Asociaţiei 21 Decembrie a devenit Teodor Mărieş.
Cel puţin două momente sunt legate de activitatea şi numele lui Teodor Mărieş: primul, consumat la finele lui decembrie 2004, când o parte din Dosarele Revoluţiei, se apropiau de termenul de prescripţie. „Presiunile făcute de noi, împreună cu toate rudele victimelor, au dus la schimbarea încadrării şi la redeschiderea cercetării penale în Dosarele Revoluţiei”.
Al doilea, protestul încăpăţânat şi 74 de zile de grevă a foamei cu scopul de a obţine copiile documentelor din Dosarele Revoluţiei. Protestul a plecat de la o solicitare a Asociaţiei 21 Decembrie în care aceştia au cerut documentele clasificate din dosarele aflate încă în curs de cercetare penală. Solicitarea revoluţionarilor a fost tranşată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), care a obligat Parchetul General să pună la dispoziţia revoluţionarilor toate documentele. Mărieş a anulat prin demersul lui replica peste care nu se poate trece a procurorilor: „Dosarul se află în cursul cercetării penale, astfel că informaţiile nu sunt de interes public”.

Evz.ro: Cine se teme de Dosarele Revoluţiei?
Teodor Mărieş: Sunt mulţi. Pe de o parte, oamenii din serviciile secrete, din serviciile speciale, procurorii, unii politicieni, oameni de afaceri, cei care au fost implicaţi direct şi care au pe conştiinţă viaţa unor oameni. Ei sunt cei care se tem de ceea ce există în Dosarele Revoluţiei şi de finalizarea acestora.

De ce aţi inclus şi procurorii în enumerare?
Corupţia este maximă în Justiţie. Până în 1989, procurorii şi judecători au fost cei care au contribuit esenţial la oprimarea omului de rând. Mereu se găsea un procuror care să te acuze de trădare şi un judecător care să te condamne. După ’89, procurorii au fost în prima linie a presiunilor politice, iar sistemul a rămas aservit, corupt şi complice. Un exemplu: Actualul prim-procuror general adjunct are certificat de revoluţionar, semnat de Ion Iliescu. Acelaşi Ion Iliescu a fost unul dintre cei care au fost cercetaţi pentru implicare în evenimentele din decembrie 1989. Dosarul a fost soluţionat cu neînceperea urmăririi penale şi semnat de procurorul revoluţionar. Sau cazul de la Târgu-Mureş, unde acelaşi prim procuror general adjunct, Tiberiu Mihail Niţu a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a unor persoane, care din punctul nostru de vedere au fost direct implicate în evenimentele din decembrie 1989.

CEDO a condamnat România pentru durata nejustificat de mare a dosarelor care privesc evenimentele din decembrie 1989. Cum priviţi această condamnare?
România a fost condamnată pentru faptul că a judecat tendenţios Dosarele Revoluţiei şi pentru reaua credinţă a judecătorilor. CEDO a condamnat România pentru faptul că procurorii, sutele de procurori care au lucrat în Dosarele Revoluţiei s-au comportat ca fiind complici ai criminalilor din decembrie 1989. După părerea mea, dosarele au fost strangulate de Ion Iliescu, care a făcut tot ceea ce a putut pentru ca acestea să nu ajungă în instanţă şi să nu se finalizeze.

Ce reproşaţi procurorilor?
Că au făcut tot ceea ce a fost posibil pentru ca Dosarele să fie îngropate, ca victimele să nu beneficieze de reparaţia morală care li se cuvine, iar făptaşii să-şi vadă liniştiţi de viaţă, fără să plătească pentru ceea ce au făcut. Procurorii s-au ocupat mai mult de infractori, în loc să se ocupe de victime. Din punctul meu de vedere, actualul procuror general merge pe linia predecesorilor, a făcut şi face tot ceea ce se poate pentru a salva imaginea şi onoarea lui Ion Iliescu. Am spus şi am să spun mereu acest lucru. Am câştigat dreptul de a  spune ce gândesc, fără să-mi fie frică. Frica mi-a trecut pe 21 decembrie, la Dalles.

De ce împărţiţi evenimentele din decembrie, în două secţiuni?
Pentru că a fost o Revoluţie, pe care ulterior comuniştii au deturnat-o. Între 16 decembrie şi 20 decembrie a fost Revoluţie la Timişoara. Între 20 decembrie şi 22 decembrie ora 12.08 oamenii simpli au cucerit simbolurile comuniste ale Partidului Comunist Român, au cucerit Comitetul  Central, i-au gonit pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. Aia a fost Revoluţie. În acel moment Revoluţia a câştigat, şi s-a încheiat!

Au venit noile structuri de putere, a venit Ion Iliescu, şi-a luat rolul de „preşedinte” şi cu susţinerea structurilor din Ministerul Apărării, coordonate şi conduse de generalul Victor Atanasie Stănculescu a deturnat Revoluţia. A fost distrasă atenţia de la lupta anti-comunistă, într-o absurdă luptă împotriva teroriştilor.

Inamicul Revoluţiei a fost COMUNISMUL şi cei care îl reprezentau, iar atenţia a fost deturnată către un inamic inventat.

Există detalii, în dosare care susţin afirmaţiile dumneavoastră?
Am o probă. În 25 decembrie 1989, în prima zi de Crăciun, la ora 21.15 este transmis de la CFSN şi MApN un ordin, în care se spune că toţi activiştii de partid rămân pe funcţii, iar cotizaţiile de partid şi pentru UTC se strâng în aceleaşi conturi. Adică cu 1.000 de morţi în ţară, cu Ceauşescu împuşcat şi cu „teroriştii” pe stradă, grija celor de la CFSN era unde se strâng banii din cotizaţii!

Aţi primit de la Parchetul General toate documentele din dosarele care privesc evenimentele din decembrie 1989. Le-aţi citit?
Nu. Nu le-am cerut pentru mine. Nu am stat în greva foamei, 74 de zile, ca să citesc dosare. Oricum ştiu ce conţin acele dosare, poate chiar mai bine decât procurorii care le păstrau. Am cerut acele documente pentru că era dreptul meu, de cetăţean al României, să le cer, pentru că trebuie să le citească istorici, pentru că informaţiile respective nu sunt proprietatea procurorilor. M-a întrebat şi preşedintele Băsescu: „Ce faci Mărieş cu un milion de pagini?” I-am spus şi preşedintelui ce spun şi acum! Am făcut greva foamei ca să conving, ca să-i susţin pe cei care pot şi trebuie să facă ceva pentru oamenii care au murit în decembrie şi pentru rudele lor.

Aveţi intenţia să începeţi o altă acţiune similară?
Era să încep sâmbătă! CEDO, unde se află dosarul mineriadelor, la sesizarea Asociaţiei 21 Decembrie, a cerut o serie de documente care se află la Parchetul General. Am cerut celor din parchet respectivele acte. Termenul limită, până la care trebuie să expediez la Bruxelles actele, este 18 decembrie. Nu am primit niciun răspuns, nicio hârtie. Cred că unica soluţie este să intru, iar, în greva foamei. Am dreptul să am acces la acele documente! Dacă trebuie să intru în greva foamei pentru asta, asta am să fac!

De unde aveţi atâta energie, atâta putere?
Nu sunt habotnic, nu sunt mistic, dar cred ca există ceva acolo sus! Am văzut oameni murind pentru idealuri care nu s-au împlinit! Credeţi că este un motiv suficient?
(Interviu realizat de Silvana Pătrăşcanu)

*****************

Miruna Căjvăneanu

Capcana votului in alb

Roma, 21 noiembrie 2009

S-a făcut mare tamtam în Italia pentru votul în alb: ar fi, în opinia unora, semnul că românii – scârbiţi de politica din România – ar arata cât sunt de puternici sau de numeroşi. Dar în legătură cu al doilea punct mă îndoiesc, având în vedere că din ce în ce mai puţini români din diasporă vin la vot, din păcate. Ar arata că “am vrea să mergem la vot, dar nu avem cu cine vota.”

Mai puţini au explicat cum se face practic acest gest de protest. În cabina de vot, alegătorii – în loc să pună ştampila pe favoritul lor-lasă buletinul NEŞTAMPILAT. Desigur, la încheierea scrutinului, comisia, conform legii, numără buletinele pentru fiecare candidat în parte.  Începând cu 2008 la alegerile din România sunt numărate şi voturile în alb – separat (cf. Legea 35/2008), fiind considerate într-o categorie aparte decât aceea a voturilor nule. Deci, în practică la sfârşitul votului, vom avea, ipotetic, un număr mai mare sau mai mic de BULETINE NEŞTAMPILATE.

Chiar dacă pot fi de acord, până la un anumit punct, cu ideile şi cu poziţia celor care susţin votul de blam, denunţând dezacordul lor cu oferta politică, nu pot spune acelaşi lucru faţă de manifestarea poziţiei prin votul in ALB. Chiar dacă existenţa votului în alb poate da pe moment un sentiment de atotputernicie – „poftim, vă arăt eu că nu am cu cine vota şi vă dispreţuiesc pe toţi”, efectul votului alb nu are repercusiuni asupra demersului electoral. Practic, rezultatul alegerilor rămâne neschimbat. Ar rămâne neschimbat dacă se exclude orice ipoteză de fraudare a votului,ceea ce rămâne o ipoteză valabilă, aşa cum vom vedea în continuare.

Vom da un mesaj clasei politice, că ne-am săturat de ei? Poate, dar mă îndoiesc – ponderea voturilor în alb va fi substanţial mult mai mică faţă de absenteismul în creştere al electoratului românesc. Iar absenteismul, îl ştiu politicienii prea bine, este tot un semnal că ceva nu merge, că alegătorii ori s-au săturat, ori cred că votul lor nu poate influenţa cu nimic propria soartă.

Adepţii votului în alb, bucuroşi de existenţa acestui nou instrument democratic, atât de „european” şi plin de stil la prima vedere, vor descoperi la urmă că, într-o măsură sau alta, efectul gestului lor va fi acelaşi cu cine va rămâne acasă: nu vor schimba cu nimic rezultatul alegerilor.

Mai mult, în practică, efectul va fi următorul: ALTII VOR DECIDE PENTRU EI cine să-i conducă. Singura diferenţă între a sta acasă sau la iarbă verde cu un mic sau un grătar şi a merge să votezi în alb este una de INTENSITATE, nu se SUBSTANTA. Cei care preferă iarba verde sau televizorul dau un semnal mai slab: „nu mă interesează”, „prefer să fac altceva”, „nu pot schimba nimic”. Cei care introduc în urnă buletinul alb zic acelaşi lucru, dar mai puternic: „eu am făcut efortul să vin la vot, pentru că vreau să particip, dar nu am cu cine vota”. În ambele variante, semnalul care ajunge la politician este acelaşi: ca să cuceresc acea parte din electorat trebuie să schimb ceva, să aduc o imagine nouă.

Întorcându-ne la cabina de vot şi la comisie, nu vreau să las deoparte o chestiune deloc evidenţiată de adepţii votului în alb: POSIBILITATEA FRAUDARII. Alegerile se câştigă şi se pierd, uneori cu o diferenţă mică ( vă amintiţi prima dată când fu ales George Bush, când verdictul a fost dat pe muchie de cuţit?) alteori cu o majoritate zdrobitoare, direct proporţională cu gradul de totalitarism al respectivului stat. Dar acuzaţii de fraude şi fraude dovedite, mai mult sau mai puţin subtile, există şi au existat întotdeauna. Iar România nu este sistemul ideal, perfect, în care să excludem a priori posibilitatea încercării de fraudare.

Întrebaţi orice membru în comisiile electorale, care sunt posibilitățile de fraudare cele mai “uşoare” şi cu siguranţă in top va intra şi buletinul alb. Am vorbit cu o persoană care a fost membru în mai multe comisii electorale şi, discutând despre votul în alb, mi-a spus:  „un buletin alb e ca şi cum ar fi o invitaţie pentru cine ar avea în cap să fraudeze alegerile”.

Cu un buletin alb în faţă, tot ce rămâne de făcut, în teorie, este aplicarea ştampilei „Votat”. Să presupunem că unul din membrii comisiei, are pregătit un ceas de mână sau o brăţară cu tiparul „Votat”- dimensiunea ştampilei nu este prea diferită: ştie oricine a votat în viaţa lui. Iar cu ştampilele de ultimă generaţie, nici nu mai e nevoie de tuşieră! La numărarea buletinelor, acel cineva se apleacă peste masă sau se sprijină peste teancul de buletine şi GATA! Votul devine „valabil” exprimat. Desigur, e nevoie de multă abilitate pentru a fi pe fază şi a acţiona nestingherit! Dar ce se poate întâmpla atunci când într-o comisie din străinătate membrii comisiei sunt puţini, să zicem doar cinci, dintre care poate doi reprezentanţi a două partide diferite sunt soţ şi soţie, ca să iau un exemplu direct din actualitate?

Cel mai grav aspect pe care îl pot remarca la adoptarea variantei „votul în alb” este imposibilitatea verificării fraudării. Nu vorbim de numărătoare greşită, de buletine introduse din afară în urne, ci de un buletin validat corect, în aparenţă. După cum se ştie, votul este secret, deci chiar cineva care susţine votul în alb poate în cabina electorală vota cum doreşte şi cu cine doreşte!

Dincolo de dubiile teoretice şi practice pe care le-am arătam mai sus în legătură cu votul în alb, trebuie să încercăm să mergem la esenţa procesului democratic. A alege în democraţie este a alege printre cei pe care îi ai pe buletinul de vot. „Choose or loose”, spun americanii. Când ai o alegere în faţă, cea mai proastă alegere e să nu alegi, spun şi specialiştii în marketing cu ani de experienţă în spate. Chiar dacă uneori nu te recunoşti 100% în acel candidat, un acord perfect nu există decât în teorie. Alternativa este a da naştere unui propriu curent politic, propria formaţiune politică, pentru a deveni un actor pe scena mai mult sau mai puţin democratică. Dar nici atunci nu vei obţine consensul total, unanim. Pentru că mai în toate situaţiile, se merge înainte cu majoritatea consensurilor, adică cu o soluţie de compromis. Aşa e în politică, vrei, nu vrei.

Sursă, blogul Autoarei: http://www.miruna7.blogspot.com/

Miruna Căjvăneanu, membru fondator al Partidului Românilor din Italia (PIR), a scris studiul “Votul diasporei – un drept negat” (SOROS, București 2009).

******************

Peisaj cu ONG-uri

Alexandru Lazescu, Revista 22, 1 nov. 2009

Cele patru ONG-uri reunite in Alianta pentru Statul de Drept, e vorba de Agentia de Monitorizare a Presei, Asociatia Pro Democratia, Centrul de Resurse Juridice si Transparency International Romania, au intrat in mod explicit in lupta politica atunci cind au descris initiativa presedintelui Traian Basescu de a derula referendumul privind reformarea Parlamentului simultan cu alegerile prezidentiale drept o incercare de „fraudare morala” a acestora. Ele si-au asumat astfel deschis rolul de purtator de mesaj ai principalilor contracandidati ai actualului sef al statului care nu au dorit sa se opuna pe fata unei initiative cu mare priza la public.

Nu este prima manifestare a rupturii din interiorul societatii civile aparute in ultimii ani, in principal dupa spargerea aliantei dintre PNL si PD, dar este probabil una dintre cele mai spectaculoase. Asta pentru ca atit cele patru organizatii cit si unii dintre liderii lor au un mare relief public. Nu ruptura in sine e neaparat de regretat, la urma urmei e normal si e chiar sanatos ca inclusiv in zona societatii civile sa existe dispute, chiar pasionale, in jurul unor teme mari din societate, ci faptul ca ea urmareste aceeasi logica primitiva a faliei pro si anti Basescu care sufoca intregul peisaj al politicii romanesti.

Demersul celor patru are putina consistenta in plan tehnic, mai peste tot in lumea democratica referendumurile sunt de regula asociate altor alegeri, locale sau generale, si, mai important, are un mare deficit de credibilitate. Nu pentru ca in sine ideea de frauda morala asociata actiunii politice nu ar fi un subiect legitim. La urma urmei, politicienii care se ingramadesc pe la marile sarbatori religioase pentru a fi vazuti la televizor sau adopta poze martiale la depunerea de coroane de flori din acelasi motiv nu fac nimic altceva decit sa incerce un transfer de imagine pozitiva prin participarea la evenimente cu care de cele mai multe ori se identifica doar in foarte mica masura sau deloc. Pina si Ion Iliescu, un autodeclarat liber cugetator, a ajuns la un moment dat sa calce, evident din calcul politic, pragul bisericilor. Chestiunea e atit de generalizata incit poate fi comentata, poate fi incriminata, dar tocmai din acest motiv nu poti singulariza si arata cu degetul doar unul dintre jucatori. Si cu atit mai mult sa o faci arborind demagogic steagul luptei pentru salvarea statului de drept.

Ar fi naiv sa ne imaginam ca Traian Basescu nu a gindit sa obtina un avantaj politic declansind un referendum in aceasta perioada. Dar asta e esenta jocului politic: sa exploatezi oportunitatile pe care ti le ofera la un moment dat contextul politic si social. De cealalta parte publicul se uita si, daca nu-i place, da sanctiuni electorale pe masura. In plus, referendumul e pe de-a-ntregul compatibil cu viziunea sa privind reformare a clasei politice si a institutiilor statului.

Principala problema legata de demersul celor patru ONG-uri e caracterul sau asimetric. La fel ca si in cazul dezvaluirilor legate de coloborarea cu securitatea avem acelasi tip de actiune selectiva. Cu acel prilej – in timp ce Mona Musca a fost expulzata din politica si Carol Sebastian din mass media – deputatul liberal Ioan Ghise sau Sorin Rosca Stanescu, acuzati de lucruri mai grave decit de a fi semnat citeva informari benigne, se plimba linistiti pe ecranele televiziunilor, combat cu sîrg si dau chiar lectii de morala. Ca sa nu mai vorbim de Dan Voiculescu, unul dintre oamenii cheie din sistemul vechii Securitati care e in prezent vicepresedinte al Senatului si joaca cu carti mari in politica autohtona. […]

Articolul intreg poate fi citit aici (Revista 22 online).

************

Româncele: sabotate în politică, specialiste în afaceri

Oana Botezatu, Evenimentul Zilei, 31 oct. 2009

Locul 70 din 134. Aceasta e poziţia pe care o ocupă ţara noastră într-un clasament mondial realizat în funcţie de modul în care reuşesc statele lumii să distribuie resursele şi oportunităţile economice, sociale şi politice, cât mai echitabil, între femei şi bărbaţi. României i-au luat-o înainte 69 de ţări, între care Germania, Canada sau SUA şi chiar Sri Lanka, Trinidad-Tobago sau Botswana, arată Raportul global al discriminării de gen, publicat zilele acestea de World Economic Forum.
Primele cinci state în care domnii şi doamnele au drepturi egale – practic, nu numai teoretic – sunt Islanda, Finlanda, Norvegia, Suedia şi Noua Zeelandă. Din Europa, 13 state apar între primele 20 clasate. Noi, întrecuţi şi de Bulgaria (38), am căzut multe poziţii, după ce, în 2006, când s-a realizat prima dată topul, ocupam locul 46 din 115 state analizate.

după alegerile din 2008, româncele au ocupat 9,7% din legislativ, media la nivelul parlamentelor statelor UE fiind de 24%.
De ce nu avem porţii egale din plăcinta politică pentru toată lumea? „Să răspundă liderii de partide! Nu-i vorba numai dacă avem sau nu doamne în parlament. E vorba şi de resurse, de măsura în care româncele îşi pot armoniza viaţa de familie cu cea de partid”, răspunde Oana Băluţă, preşedinta Centrului de Studii de Gen FILIA de la SNSPA.
„Ne trebuie o strategie naţională. De exemplu, fabuloşii noştri parlamentari să adopte legea care prevede înfiinţarea centrelor de zi pentru copii, ca să nu mai fie nevoite femeile să-şi întrerupă activitatea doi ani, să stea acasă cu copilul”, adaugă Băluţă.
Şi tot ea găseşte şi o explicaţie pentru locul bun pe care l-au primit româncele, 34 din 135, vizavi de participarea la dezvoltarea economică:
„Pentru că, pe plan economic, sunt mai importante meritele şi competenţele, nu cum arăţi şi pe cine cunoşti”. Cu toate că, şi aici, spune Băluţă, sunt multe cazurile în care o femeie aflată pe aceeaşi poziţie cu un bărbat are un salariu mai mic decât acesta.

Articolul întreg poate fi citit aici.

************************

Conferinţa studenţilor, profesorilor şi cercetătorilor români din Marea Britanie

Londra – Ambasada României

Sâmbătă 24 octombrie 2009, Ambasada României la Londra a găzduit cea de-a doua ediţie a Conferinţei studenţilor, profesorilor şi cercetătorilor români din Marea Britanie. În prezent, în Marea Britanie studiază peste 3500 de tineri români, cărora li se alătură numeroşi profesori şi cercetători români.

Conferinţa a fost pregătită de un comitet de organizare din care au făcut parte studenţi, cercetători şi profesori români de la universităţile Canterbury Christ Church, Kent, London School of Economics, London Metropolitan, Reading şi Westminster precum şi reprezentanţi ai celor trei instituţii care au patronat evenimentul: Ambasada României în Marea Britanie, Fundaţia Raţiu şi Camera de Comerţ Britanică Română. Evenimentul s-a bucurat de prezenta a peste 120 de participanţi de la cele mai importante centre universitare din Marea Britanie.

Conferinţa, care a avut drept obiectiv crearea de legături între studenţii, cercetătorii şi profesorii români, precum şi dezbaterea unor teme de interes propuse de aceştia, inclusiv răspunsuri la actuala criză economică şi locul limbii române în contextul multilingvistic european, a debutat cu o sesiune de prezentări susţinute de cei patru invitaţi de onoare: profesorul Paul Phillips, director al Şcolii de afaceri a Universităţii Kent, domnul George Iacobescu, director executiv al centrului de afaceri Canary Wharf,  Dame Julia Cleverdon, consilier special la Fundaţia Printului de Wales şi domnul Christopher Wyld, director al Foreign Press Association. Sesiunea a fost moderată de domnul Nicolae Raţiu, preşedintele Fundaţiei Raţiu.

În deschiderea evenimentului, ambasadorul României, Dr. Ion Jinga, s-a adresat participanţilor: “Întâlnirea de astăzi este dedicată identificării modalităţilor de a aduce împreună energiile creative şi intelectuale pentru promovarea valorilor României sub auspiciile parteneriatului strategic româno-britanic. Fiecare naţiune responsabilă îşi adună şi îşi promovează elitele academice, ştiinţifice, economice si culturale”.

În mesajul adresat celor prezenţi, domnul George Iacobescu, unul dintre cei doi români care au creat centrul financiar Canary Wharf, al doilea ca mărime in Europa, a încurajat tinerii români prin puterea exemplului personal bazat pe o educaţie solidă şi dominat de foarte multă muncă şi perseverenţă.

Dame Julia Cleverdon a îndemnat studenţii români să-şi dezvolte aptitudinile antreprenoriale, să urmeze exemple şi să devină la rândul lor un exemplu şi o inspiraţie pentru următoarele generaţii: “Tânăra generaţie are nevoie de speranţă şi acolo unde există speranţă, există şi viitor”. Prinţul Charles, “unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai României”, sprijină prin intermediul fundaţiilor sale activităţile a peste 550.000 tineri.

Profesorul Paul Phillips a insistat asupra educaţiei ca temelie a construirii carierei profesionale: “Educaţia contribuie la dezvoltarea economică. Cu cât vom fi mai bine pregătiţi cu atât va creşte şi performanţa economiei.”

Christopher Wyld, cunoscut jurnalist şi director al Foreign Press Association, a îndemnat tinerii români să îşi fundamenteze educaţia pe o informare solidă şi să îşi dezvolte calităţile unui bun comunicator: curiozitate, pasiune pentru acurateţe, capacitatea de a asculta – “Nicio democraţie nu poate funcţiona fără informaţie”.

Dezbaterile au continuat în cadrul unor grupuri de lucru care au avut ca teme: România şi criza financiară; promovarea limbii române şi a cercetării româneşti în Marea Britanie; programe pentru promovarea tineretului în România şi în Marea Britanie; Prezentarea Ligii Studenţilor Români din Străinătate.

Seria prezentărilor a fost deschisă de domnul Daniel Tomozeiu, lector în lingvistică aplicată la Universitatea Westminster, care a vorbit despre proiectul înfiinţării unui “Centru de promovare a limbii române” la Universitatea Westminster, una dintre cele mai vechi instituţii de învăţământ superior londoneze unde, din anul 2008, se dezvoltă programul “Romanian Subsidiary Language”, care se adresează traducătorilor. Domnul Victor Turcanu, lector în alergologie pediatrică la King’s College London, vicepreşedinte al Societăţii Medicale Române, a făcut o analiză comparativă a sistemelor de management al proiectelor de cercetare biomedicală în România şi Marea Britanie.

Profesorul Martin Maiden, profesor de limbi romanice la Trinity College, Universitatea Oxford, a şusţinut o prelegere cu privire la importanţa limbii române. A subliniat necesitatea studierii limbii române la cât mai multe universităţi britanice, fiind unanim recunoscut de către lingvişti că „a studia limbile romanice fără a studia limba română este ca şi cum ai construi o masă fără un picior. Limba română nu merită să fie o piesă într-un muzeu al ciudăţeniilor”. În prezent, Ambasada României întreprinde demersuri pentru înfiinţarea unui lectorat de limba română la Universitatea Oxford.

Dr. Marius Enăchescu, vicepreşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, a vorbit despre eforturile statului român de a stopa migraţia elitelor româneşti, de a-i motiva pe cei care au plecat la studii în străinătate să se întoarcă în ţară si despre perspectivele cercetării ştiinţifice în România. Domnul Marius Enăchescu este unul din exemplele de români care au revenit în ţară după 19 ani de carieră ştiinţifică de succes în Germania şi în SUA, inclusiv la Universitatea Berkeley din California şi în Silicon Valley.

Conferinţa s-a încheiat cu ceremonia de acordare a Diplomei Ambasadorului, proiect lansat cu prilejul acestei ediții, pentru categoriile “studenţi”, “profesori”, “cercetători” şi “promovarea imaginii României”. Din cele 36 propuneri primite de Comitetul de organizare, în urma procesului de selecţie au fost premiați Georgiana Chiper (Universitatea Christ Church din Canterbury) – Categoria “Studenţi”, Dr. Alex Dan Petrovici (Universitatea Kent) – Categoria “Cercetători”, Prof. Adrian Podoleanu (Universitatea Kent) si Prof. Remus Azoiţei (Academia Regală de Muzică) – Categoria “Profesori”, Anne-Marie Martin (Camera de Comerț Britanico-Română) şi Costin Raiciu (University College din Londra) – Categoria “Promovarea Imaginii României”.

Sursă: Ambasada României la Londra

***************************************************************************

Generaţia Google: internetul-principalul mijloc de studiu pentru studenţi

Raul Florea – Gandul, 21 oct. 2009

Doar o cincime dintre tineri mai merg la bibliotecă pentru a se informa

Internetul a devenit principala sursă suplimentară de studiu pentru studenţi, 72% dintre aceştia folosind mediul virtual pentru a învăţa. Doar 22% dintre tinerii de pe băncile facultăţilor mai preferă biblioteca, în timp ce 6% folosesc presa scrisă sau alte forme de informare. Peste trei seferturi dintre studenţii români petrec zilnic în faţa calculatorului mai mult de trei ore, iar o treime până la şase ore, reiese dintr-un studiu al Intel România. Conform sondajului, principala activitate a studenţilor care accesează internetul este comunicarea online, în 65% dintre cazuri e-mailul, mesajele instant, blogurile sau reţelele sociale fiind folosite în alte scopuri decât cele profesionale. 95% dintre tineri au avut prima interacţiune cu PC-ul înainte de 14 ani. Jumătate din cei investigaţi au utilizat PC-ul prima oară acasă, iar 40% în timpul orelor de şcoală generală. Totodată, 1% au interacţionat prima dată cu computerul în liceu, iar 9% au lucrat prima dată cu un astfel de echipament în alte locaţii decât acasă sau la şcoală. Potrivit lui Thomas Osburg, corporate affairs director pentru Intel Europa, timpul petrecut în mediul online ar trebui valorificat în mai mare măsură pentru scopuri educaţionale de formare sau dezvoltare profesională, iar universităţile s-ar situa în avantaj dacă ar putea dezvolta şi oferi cât mai multe astfel de oportunităţi studenţilor: “Este clar că în prezenţa unui computer procesul de învăţare este îmbunătăţit atât în orele de curs, cât şi în afara lor. Studenţii români urmează tendinţa din Europa în care computerul este considerat un mijloc de dezvoltare a unor abilităţi noi şi de încurajare a formării de reţele utile”. Creşterea ponderii mediului informatic în petrecerea timpului liber al studenţilor se explică şi prin faptul că 98% dintre tineri au acasă cel puţin un calculator, 35% deţinând două PC-uri, iar 14% mai mult de trei computere. În privinţa tipului de calculator, raportul arată că 55% dintre studenţi folosesc acasă desktopul iar 45% laptopul şi netbookul. Studiul a fost realizat, în perioada 1-15 octombrie, pe un eşantion de 150 de studenţi din anii I-III din Universitate Bucureşti, Universitatea de Vest din Timişoara şi din Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj.

*********************

8 octombrie, Stockholm

Herta Müller şi traumele ei româneşti

Scriitoarei germane Herta Müller, originară din Banatul românesc, i-a fost conferit premiul Nobel pentru literatură. Identitatea şi sensibilitatea ei sunt împărţite între cultura şvabă de origine, limba germană (de împrumut) şi contextul românesc în care s-a format, înainte de emigrarea în Germania, la vârsta de 34 de ani.

Cum se raportează Herta Müller la originile ei româneşti şi cum vede ea România de azi? În cursul unei vizite din aprilie 2008 la Bucureşti, Evenimentul Zilei i-a luat un interviu care poate fi citit aici.

De asemenea, o anchetă a cotidianului Gândul, Este Nobelul Hertei Müller şi al României?, la care răspund mai mulţi intelectuali români, poate fi urmărită aici.

(redacţia web FIRI).

******************

Europarlamentarii PSD cer autorităţilor de la Bucureşti o acţiune imediată în sprijinul românilor din Italia

Europarlamentarii PSD Corina Creţu, Daciana Sârbu şi Adrian Severin au adresat joi o scrisoare deschisă preşedintelui României, Traian Băsescu, şi ministrului Afacerilor Externe, Cătălin Predoiu, solicitând o acţiune imediată în sprijinul comunităţii româneşti din Italia, în contextul climatului creat de recenta intrare în vigoare a noii legi a siguranţei în această ţară.

“Situaţia semnificativei comunităţi romaneşti din Italia cunoaşte în ultimul timp o nouă înrăutăţire, în urma punerii în aplicare a prevederilor recent intratei în vigoare legi a siguranţei. Patrulele civile produc consternare atât în Italia, cât şi în întreaga lume, adăugându-se, ca motiv de profundă îngrijorare faţă de evoluţiile din societatea italiană, unor alte subiecte extrem de delicate şi de importante, cum este libertatea de informare. Autorizate să combată criminalitatea şi imigraţia ilegală, să coparticipe, alături de carabinieri şi poliţiile municipale, la menţinerea ordinii publice şi întărirea securităţii sociale, patrulele civile au generat, încă din faza de proiect, intense polemici şi proteste”, se arată în  scrisoarea deputaţilor europeni.

Creţu, Sârbu şi Severin menţionează eforturile realizate de europarlamentari în plan european pentru îmbunătăţirea situaţiei românilor din Italia, considerând însă că se impune o acţiune imediată şi din partea şefului statului şi a şefului diplomaţiei române.

“In calitatea dumneavoastră de principali responsabili pentru politica externă a statului roman şi pentru apărarea intereselor cetăţenilor români oriunde s-ar afla, vă rugăm, domnule preşedinte si pomnule ministru, să luaţi o poziţie fermă faţă de instituţionalizarea extremismului de dreapta în Italia şi să acţionaţi pentru asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale omului în cazul comunităţii româneşti din această ţară”, afirmă eurodeputaţii social-democraţi.

În viziunea acestora, “cetăţenii români care trăiesc în Italia sunt în responsabilitatea statului român şi ei aşteaptă, pe bună dreptate, implicarea instituţiilor româneşti în protejarea lor. De aceea credem că un semnal de la cel mai înalt nivel este nu numai necesar, ci şi obligatoriu”. Semnatarii precizează în acest context că “în toate dialogurile avute, pe parcursul ultimului an, cu reprezentanţii românilor din Italia am simţit teama şi nesiguranţa lor. Pe lângă demersurile noastre la nivel european, comunităţile romaneşti au nevoie de sprijinul dvs, care trebuie să vină acum”.

“Considerăm că este necesară o implicare mai pronunţată a statului român, prin instituţiile sale îndrituite, în vederea garantării unui climat de siguranţă personală pentru românii de pretutindeni şi în special pentru cei care se confruntă, constant, cu ameninţări mai mult sau mai puţin directe. Pentru a nu fi puşi iar în situaţia de a reacţiona tardiv şi inutil, se impune o acţiune hotărâtă acum!”, conchide scrisoarea deschisă.

Corina Creţu şi Daciana Sârbu vor adresa Comisiei Europene şi o întrebare privind legalitatea “patrulelor civile” din Italia.

sursa: Agenţia de presă Aşii Români.

********************************************

Cum a ratat România un moment de glorie

Despre includerea doinei in patrimoniul imaterial al UNESCO

Manuela Golea

(România Liberă, 6 octombrie 2009)

Vestea includerii doinei in patrimoniul Cultural al UNESCO a fost primita cu bucurie, dar si cu surprindere in Romania. Desi anuntul a fost facut public pe pagina de internet a UNESCO inca de joi, 1 octombrie, Ministerul Culturii, Cultelor si Patrimoniului National nu a anuntat nici pana astazi succesul, desi a fost principalul initiator al demersului. Informatia a aparut doar dupa cateva zile, dupa ce a fost descoperita de bloggeri si jurnalisti. Intamplarea, care poate parea minora la prima vedere, este ilustrativa pentru incapacitatea autoritatilor romane de a promova performantele artei si culturii romanesti. Prin comparatie, includerea tangoului in patrimoniul cultural UNESCO a devenit aproape instantaneu o stire internationala de larga circulatie, ca urmare a promovarii sale agresive in toate mediile.

In total, la finele lunii septembrie au fost incluse 76 de capodopere pe Lista patrimoniului cultural imaterial al umanitatii UNESCO, in urma unei reuniuni care a avut loc la Abu Dhabi, in perioada 28 septembrie – 2 octombrie. Printre noile opere inscrise se numara tangoul (Argentina/ Uruguay), Carnavalul de la Mohacs (Ungaria), Festivalul Ramman (India), sericicultura si caligrafia chineza. Potrivit unor surse neoficiale si Romania a avut un reprezentant acolo, insa acestuia nu-i functiona roamingul. Aceasta sa fie motivul pentru care Ministerul Culturii nu a anuntat la timp evenimentul?

Lista patrimoniului imaterial UNESCO a fost alcatuita oficial in 2008, potrivit unei Conventii pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, incheiata la Paris pe 17 octombrie 2003. Lista numara in prezent 166 de opere din 76 de tari si din Teritoriile Palestiniene. Romania mai are un singur obiectiv inscris pe Lista patrimoniului imaterial al umanitatii, respectiv “Ritualul Calusului” – un dans sincopat, jucat in special de flacai de sau in preajma Rusaliilor. Dansul romanesc a fost propus pe lista pe 25 noiembrie 2005 si inscris in 2008. Patrimoniul cultural imaterial se refera la traditii si expresii orale, incluzand limba ca vector al patrimoniului cultural imaterial, artele spectacolului, practici sociale, ritualuri si evenimente festive, cunostinte si practici referitoare la natura si la univers, tehnici legate de mestesuguri traditionale.

Pe site-ul UNESCO, doina este descrisa ca o specie a literaturii populare, apartinand genului liric, un psalm liric improvizat si spontan, in care autorul isi exprima sentimentele si convingerile fata de unele probleme ale vietii, fata de timp si natura si fata de sine insusi. Din punct de vedere tehnic, doina poate fi cantata oriunde, in orice context, solo sau acompaniata instrumental, ea exprimand sentimente variate: dor, tristete, iubire, instrainare, regret, conflicte. Element de esenta al folclorului romanesc, doina a fost pana in 1900 singurul gen muzical cantat in multe zone ale tarii. Are mai multe variante regionale si, in functie de creatorul-interpret, doina joaca un rol social important. Din ea au deviat alte genuri artistice, precum dansurile populare.
Se considera ca doina se afla astazi in pericol la nivel local din cauza intreruperii transmiterii din generatie in generatie. Se precizeaza ca au fost identificate numai 15 persoane care pot reprezenta zone diferite de interpretare a doinei, iar unul dintre scopurile includerii in Patrimoniul imaterial este acela de a reaseza si asigura continuitatea acestei traditii in spatiul romanesc. Practic, se presupune o angajare a crearii unui mediu cultural in care aceasta mostenire sa fie restaurata, sa poata fi retransmisa si dezvoltata pe acest teritoriu.

Nota FIRI: pagina UNESCO referitoare la doină (continand textul prezentarii, fotografii si videoclipul de 13 minute) este accesibila aici.

***************************************

Un număr mai mare de deputaţi imigranţi în noul parlament german

Berlin, 2 oct /Agerpres/Adriana Matcovschi

Noul parlament german numără 15 deputaţi cu origini străine, cu 4 mai mulţi decât în parlamentul trecut, informează, vineri, Suddeutsche Zeitung.

Cel mai mare număr de deputaţi imigranţi sunt din Partidul Verzilor – 5 persoane, între care şi Omid Nouripour, originar din Iran, ales pentru a doua oară parlamentar. Social-democraţii au printre ei patru imigranţi, iar Partidul de Stânga /Die Linke/ – trei originari din alte ţări.

În premieră, deputaţi cu rădăcini străine au apărut în rândurile Partidului Liber Democrat /FDP/. Unul s-a născut în Iran, altul reprezintă comunitatea turcă din Germania.

În fracţiunea creştin-democraţilor /CDU, condus de Angela Merkel/ există un singur urmaş de imigranţi: Michaela Noll, al cărei tată este originar din Iran.

Potrivit Suddeutsche Zeitung, această majorare a numărului de deputaţi de origine străină se explică prin creşterea cotei de imigranţi sau a urmaşilor acestora în cadrul populaţiei Germaniei. La ora actuală, circa 5,5 milioane de cetăţeni germani cu drept de vot sunt originari din alte ţări sau urmaşi ai lor.

Totodată, în noul parlament german nu a ajuns niciun reprezentant al imigranţilor din Europa de Est, cel mai numeros grup de imigranţi din Germania. Acest lucru s-a întâmplat în pofida faptului că circa 2,5 milioane dintre ei au drept de vot.

*********************************

Băsescu: Românii plecaţi din ţară reprezintă partea cea mai dinamică a naţiunii

(sursa: 29 septembrie, Realitatea TV)

Preşedintele Traian Băsescu a declarat, marţi seară, la Târgu Mureş, că românii plecaţi la muncă în străinătate, cei care au renunţat să mai aştepte ajutor de la stat şi şi-au luat soarta în propriile mâini, reprezintă partea cea mai dinamică şi mai curajoasă a naţiunii.

“Trebuie să recunoaştem că ei sunt partea cea mai dinamică a naţiunii noastre. Au fost acei români care, constatând că statul nu poate să facă foarte multe pentru ei, au renunţat să mai aştepte de la stat, şi-au luat soarta în propriile mâini, şi-au luat alături soţia şi copilul şi s-au dus să câştige un ban în străinătate. Este partea dinamică a naţiunii, poate extrem de dinamică şi poate cea mai curajoasă”, a spus Traian Băsescu.
Sesizând o oarecare rumoare în sală, şeful statului a încercat să explice.

“Nu vreau să spun că profesorii  universitari care au rămas sunt mai puţin curajoşi sau politicienii care au mai rămas pe aici sunt mai puţini, dar calitatea se vede, că au rămas foarte puţini de calitate.  Indiscutabil, cei care lucrează în străinătate sunt cei care au constatat şi înţeles că nu statul este soluţia pentru ei”, a afirmat preşedintele, după care a vorbit iarăşi despre românii care crede că au salvat situaţia economică a ţării.
“Aceasta este categoria de români despre care de data aceasta spre deosebire de celebrele vorbe, trebuie să ne gândim ce putem face noi pentru ei pentru că ei au făcut deja enorm pentru România. Am avut şase ani consecutiv în care cele 5,6,7, 8 miliarde de euro pe care i-au trimis în ţară au echilibrat deficitul de cont curent. Altfel România ar fi trebuit să împrumute în fiecare an 5,6,7,8 miliarde de euro pentru a-şi acoperi deficitul de cont curent. Gândiţi-vă ce vor face ei pentru România când vor veni acasă, şi au început să vină. Aceşti oameni vin bine calificaţi, obişnuiţi să lucreze de la 8.00 la 16.00, obişnuiţi să aibă disciplină. Ei vor face enorm pentru România”, a spus şeful statului.
Vorbind despre educaţie, preşedintele a punctat pe ideea de competenţă. “Elevul trebuie să ţină minte foarte multe. Dascălul trebuie să formeze la copii competenţe, nu nevoia de a memora. (…) Şeful statului a mai precizat că raportul dintre stat şi cetăţean trebuie schimbat.
“Dacă discutăm de raportul stat-cetăţean, nevoia majoră a oamenilor este legată de inversarea raportului: statul să fie la dispoziţia cetăţeanului şi nu cetăţeanul la dispoziţia statului.”

Preşedintele României, Traian Băsescu, a  participat la Târgu Mureş la dezbaterea cu tema “România în anul 2020 – perspective de viitor”, organizată de Fundaţia Konrad Adenauer. Potrivit organizatorilor, scopul dezbaterii a fost acela de a se vedea care este strategia României pe următorii 10 ani şi ce se poate face, mai ales că “istoria nu stă pe loc, iar acest fapt a fost simţit şi în istoria de 100 a ţării noastre”.

******************************************

Totul este minunat, n-avem probleme!!!

18 septembrie 2009

Un articol pe marginea recentei vizite a premierului Boc la Roma, publicat de jurnalista Alina Harja (Realitatea TV) pe blogul ei:

Mi-am luat o zi de pauză ca să-mi revin după bulibăşeala de ieri şi ca să încerc să înţeleg cu mult calm ce s-a întâmplat ieri. Deci ce s-a întâmplat ieri?

Primul ministru al României, Emil Boc s-a întâlnit cu omologul său italian, Silvio Berlusconi (bine, şi cu Papa dar asta e irelevant). După întâlnirea cu premierul italian au urmat nişte declaraţii de presă din care presa n-avea efectiv ce să scoată având in vedere că cei doi au petrecut 10 minute mulţumindu-şi şi felicitându-se reciproc (unul pentru primire şi celălalt pentru vizită). Big deal.

Boc a decis că ar fi cazul să readucă în discuţie preţ de 2 minute subiectul delincvenţei repetând aceleaşi fraze auzite până la epuizare că “delincvenţa n-are paşaport”, că “responsabilitatea e individuală şi nu trebuie generalizat” (a descoperit apa caldă) şi un alt slogan deja extrem de consumat: “toleranţă 0 faţă de criminali”, bla, bla, bla…

Evident nici pomeneală să răspundă întrebărilor jurnaliştilor (câteva zeci care au stat o oră în picioare în aşteptarea “preţioaselor” declaraţii). După care, fuga la Academie să se întâlnească cu “reprezentanţii comunităţii româneşti şi ai cultelor”  STRICT în absenţa presei.

Motivul acestei întâlniri cu uşile închise s-a putut intui destul de rapid când premierul a început să ne povestească despre întâlnirea domniei sale cu Berlusconi şi despre marile sale realizări din ţară, pe principiul “laudă-mă gură c-am să-ţi dau friptură”.
Ce s-a înţeles c-ar fi discutat el cu Berlusconi? Că Italia va deveni primul partener comercial al României, că aşa a promis Berlusconi (da’ na, omu’ nu ştie că Berlusconi promite acelaşi lucru oricărui prim ministru care pune piciorul în Peninsulă).
Dar bomba e că Berlusconi l-ar fi asigurat că s-a terminat campania mediatică împotriva românilor şi ca însuși Berlusconi ne-a scos din centrul atenţiei (evident, acum se vorbeşte doar despre dame de companie, petreceri etc.).

Românii (unii dintre ei) au început să-i povestească cam ce se întâmplă în zonă.

A început Dl. Die cu povestea consulatului la Padova, o problemă susţinută de nenumărate ori de dumnealui şi asociaţia pe care o conduce. Deşi nu i s-a răspuns la nici o scrisoare mai mult sau mai puţin deschisă, a fost asigurat că scrisorile dumnealui au ajuns la ochii premierului Boc. Evident,  situaţia va fi analizata.

După care, Iulian Manta, l-a întrebat pe Domnul ministru de externe (şi dumnealui prezent) despre scrisoarea pe care am trimis-o un grup de asociaţii în care am cerut suplimentarea personalului Ambasadei pe timp de vară şi iarnă, şi deci alocarea de fonduri (deja tăiate Ambasadei). Evident, pentru programările târzii s-a dat vina pe asociaţiile care cer bani ca să programeze oamenii la Consulat. N-am primit un răspuns nici de această dată la scrisoare… S-a ridicat şi problema spaţiului insuficient şi neadecvat al Consulatului şi am primit (mai bine zis nu am primit) acelaşi răspuns.

A intervenit şi Eugen Terteleac care a ridicat problema certificatelor de naştere pentru copiii români născuţi în Italia. Ca răspuns s-a dat vina pe neglijenţa părinţilor care nu fac procedurile la timp şi pe faptul că România dă prea puţine coduri numerice personale.
Tot Eugen a întrebat şi de îndepărtările (bine el le-a numit expulzări, dar asta e altă poveste) unor români în mod abuziv de pe teritoriul Italiei. Am aflat că n-ar fi aşa (deşi Giancarlo Germani are câteva exemple că e aşa, că se comit abuzuri), ba chiar Ambasada a ţinut să ne explice acest lucru  şi faptul că în Italia colaborarea cu autorităţile italiene este excelentă şi că totul merge strună în zonă.

A intervenit şi Mihai Muntean care a cerut ceva mai multă seriozitate din partea lumii politice româneşti şi fondul de urgenţă pentru repatrierea cadavrelor românilor care zac în frigiderele italiene. Şi aici Ambasada ne-a asigurat că situaţia este sub control şi că dacă autorităţile locale nu au fonduri ca să-i înmormânteze în Italia, atunci sunt transportaţi în România…

Mda, în realitate lucrurile stau cu totul diferit, dar na, tre’ să credem.

Dumitru Ilincă a vorbit despre vot şi necesitatea mai multor secţii de votare la alegerile prezidenţiale. Ne-am prins că nici acestea nu vor fi. Deşi, ştim foarte bine cât de mult (nu) ne interesează acest aspect.

Am luat şi eu cuvântul într-un final şi ţin neapărat să vă povestesc ce-am zis. Aşa ca idee.

Deci, am început explicându-i domnului prim ministru că ce i-a zis Berlusconi este fals şi că putem lua orice ziar să vedem dacă nu găsim măcar o tentativă de hărţuire sexuală pe zi în care este amplificat faptul că presupusul autor este român. Că principalii autori mediatici ale campaniilor împotriva românilor au fost tocmai canalele de televiziune ale cărui proprietar este Silvio Berlusconi. Cum de altfel a procedat  şi cotidianul “Il Giornale” tot al familiei Berlusconi care a primit scrisori de protest până şi din partea Ambasadei. Asta ca să nu discutăm despre  Lega Nord, principalul său aliat şi foarte mulţi membri din partidul lui Berlusconi.

Tocmai această campanie mediatică a făcut ca de foarte multe ori românilor să le fie refuzate posibilitatea de a închiria o casă sau locuri de muncă. Asta ca să nu vorbim despre faptul că după ultima lege aprovată de Guvernul Italiei privind menajerele prin care reglementarea raportului de muncă înseamnă plata unei sume de 500 de euro şi foarte mulţi italieni preferă să le arunce efectiv în stradă.

Aici am fost întreruptă pentru că domnul consul Cornel Dinu a ţinut să-mi explice că respectiva lege priveşte doar menajerele extra-comunitare (păcat însă că legea se referă inclusiv la menajerele comunitare şi italiene – ar fi fost suficientă o privire pe site-ul Guvernului italian, unde sunt si formularele separate pentru plata acestei sume atât pentru cetăţenii comunitari cât şi extracomunitari, dar şi italieni).

Premierul a cerut însă un raport privind numărul de menajere care îşi pierd locul de muncă. Ai înnebunit? Cum să ceri aşa ceva? Au sărit toţi cu gura…

E drept că această lege poate fi evitată de către români, care îşi pot reglementa situaţia de muncă fără ca să plătească această sumă, dar patronii italieni nu ştiu. Patronii italieni au auzit la TV că tre’ să le pună neapărat în regulă şi că trebuie să plătească 500 de euro. Eu le-am spus clar demnitarilor că am cazuri concrete… Dar nebuna sunt eu care am citit legea, nu cine se ghidează după ureche, ca unul dintre sindicaliştii noştri de seamă, Daniel Grigoriu, care a zis că legea prevede doar “extracomunitariile” şi că în lege stă scris că nu trebuie să plătească această sumă.

Mda, după cum spuneam, ăştia sunt oamenii la care noi ar trebui să apelăm pentru a ne apăra interesele…

Încheiat tam-tam-ul cu menajerele cu numeroase întreruperi, am ridicat problema pușcăriașilor români care au făcut cereri ca să-şi ispăşească pedeapsa în România că aici nu le dă nici măcar o aspirină sau un algocalmin pentru că închisorile italiene nu au fonduri şi deținuții ar trebui să şi le cumpere. Adică ar trebui să aibă o rudă binevoitoare în Italia care să le furnizeze acea aspirină. (Deputatul Guido Melis cu care am fost în închisoarea din Rebbibia a pus şi două interpelări în acest sens.)

Mi s-a răspuns că nu-i adevărat, că deţinuţii sunt vizitaţi de consuli. (Ce nu am reuşit să spun e că, ups, situaţia nu e chiar atât de roz, având în vedere că autorităţile de la Rebbibia ne-au spus clar că n-a venit nimeni de la Ambasadă să-i viziteze. Eu îmi dau seama că e puţin personalul, dar nu văd de ce naiba trebuie să ascundem problemele şi să dăm impresia că totul merge strună).

În plus am întrebat şi eu ca omul dacă nu există nici o posibilitate de a controla aceste sentinţe în cazurile românilor, mai ales că s-au semnalat de foarte multe ori abuzuri. Mi s-a spus categoric că nu şi că românul trebuie să se adreseze Curţii Internaţionale dacă vrea dreptate, evident fără nici un fel de asistenţă din partea Statului Român pentru că nu sunt bani. (Vă amintiţi de Tăriceanu după Mailat?  Ei bine, pusese pe roate şi un proiect pentru a acorda asistenţă juridică gratuită românilor din Italia… dar na, s-a schimbat Guvernul).

Ok, am înţeles că problema menajerelor şi a deţinuţilor sunt subiecte tabù ce nu trebuiesc aduse în discuţie. De fapt nici o problemă în afară de omagii nu poate fi discutată.

O studentă a întrebat de perspectivele pentru absolvenţii de facultăţi în cazul în care decid să se întoarcă în ţară. Ni s-a ţinut un lung discurs, din care s-a înţeles că de fapt nu există nici un fel de perspective. Traducere liberă din limbajul politic în româneşte pentru toată lumea: aţi înnebunit la cap? Cum să vă întoarceţi? Şi noi ce naiba facem fără banii pe care ni-i trimiteţi?

Au mai fost şi alţii pe care nu mi-i mai amintesc pentru că la un moment dat am ieşit din sală pentru că stomacul meu începuse să dea semne clare de suferinţă.

Hai să tragem nişte concluzii.

Premierul Boc a fost asigurat: 1) că totul merge strună şi că suntem cu toţii prost informaţi. 2) Că Ambasada rezolvă orice problemă (mai ceva ca Bertolaso) dar românii sunt de vină că nu apelează la serviciile acesteia. 3) Că dacă Ambasada nu poate rezolva o anumită situaţie este pur şi simplu pentru că nu este de competenţa ei. 4) Că autorităţile italiene se comportă în mod excelent. 5) Că nu-i adevărat că suntem discriminaţi. Ba chiar Berlusconi personal ne-a scos din atenţia presei (asta e parţial adevărată pentru că între timp s-a discutat doar despre damele de companie ale premierului italian şi presa sa personală era ocupată cu “împuşcarea” colegilor de breaslă care şi-au permis să discute despre asta).

Premierul Boc ne-a asigurat că va pune pe roate România şi că atunci când ne vom întoarce (cât mai târziu posibil este de preferat) vom găsi un adevărat Paradis.

Deci, de ce naiba ne plângem? Totul este perfect. Am plecat de la Accademie convinsă că de fapt totul este impecabil şi că-s nebună eu văzând discriminări în presă, menajere aruncate în stradă, condamnări fără probe, îndepărtări (adică expulzări pentru cetăţenii comunitari) abuzive fără ca cei “îndepărtaţi” să constituie un “pericol grav şi efectiv pentru siguranţa publică” (cum prevede Normativa europeană în vigoare), oameni în stradă în faţa consulatului, cozi la consulat, dificultăţi birocratice, deţinuţi bolnavi de cancer fără nici un fel de îngrijire medicală. Eram chiar fericită să aflu cât e de bine în Italia şi cât de bine funcţionează sau va funcţiona România.

Seara însă am nimerit la o petrecere de italieni care au ţinut să-mi explice că 80% dintre infractorii din Italia sunt români, că ei citesc presa şi văd cel puţin un infractor român pe zi şi că ar trebui să ne întoarcem acasă mai puţin eu care, zic ei, “sunt diferită”.

P.S. N-am luat notiţe, deci cam asta îmi amintesc.  Am omis: pupături de părţi dorsale, autopromovări şi alte chestii de rutină.

**********************

Horia-Roman Patapievici

Televiziunea: un pericol pentru democraţie

(Evenimentul Zilei, 17 septembrie 2009)

„În 1993, apărea în revista «Daedalus» un studiu dedicat televiziunii, cu titlul «Servitoare necredincioasă, jefuitoare a timpului» («Thief of time, unfaithful servant»)”.
Autorul, John Condry, avertiza că se petrece ceva îngrijorător azi cu copiii noştri: indiferent de mediul lor social, copiii americani au ajuns să petreacă în medie 40 de ore în faţa televizoarelor; alături de cele 40 de ore petrecute la şcoală, le mai rămân numai 32 de ore pentru socializarea în familie şi cu prietenii – ceea ce înseamnă că modul tradiţional de formare şi de socializare ale copiilor, bazat pe contactul uman direct, tinde să fi înlocuit cu un altul, bazat pe înstrăinare şi pe manipularea imaginilor.
Nu doar exerciţiul responsabilităţii personale tinde să dispară, ci şi controlul moral asupra faptelor vieţii, care până la această mutaţie aparţinuse familiei, în primul rând, şi, apoi, şcolii.
Din neglijenţă şi comoditate, copiii au fost daţi în mâinile lipsite de scrupule ale producătorilor de televiziune, care nu ţin seama decât de dorinţa patronilor (care cer profit) şi de verdictul ratingului (care le aduce bani).
Educaţia a ajuns să depindă de valori din zona producerii cu orice preţ a banilor. În trecut, depindea exclusiv de zona moralei şi a religiei. Or, televiziunea instruieşte prin foamea de senzaţional.
În lumea noastră, senzaţionalul care face rating ţine de sex, de violenţă, de scandal. Tonul general de tratare a oricărui subiect este lipsa de scrupule. Dimpotrivă, familia tradiţională instruia prin impunerea unor standarde generale de excelenţă morală. Chiar dacă ipocrite ori inaccesibile, valorile predicate erau înalte. Tonul general era dragostea de părinte şi grija de educator.
Invocând statistici şi studii de specialitate, John Condry arată că televiziunea nu poate forma comportamente normale şi eşuează în construirea unor mecanisme de socializare adecvate.
În rezumat, faptul îngrijorător semnalat de John Condry este că formarea instinctelor comportamentale de bază ale copiilor a fost preluată, în societatea modernă, de programele de televiziune, iar socializarea personalităţii juvenile a fost redusă la mecanismele limitate şi impersonale ale interacţiunii cu lumea tehnicii. Copiii ieşiţi dintr-o astfel de educaţie prin televizor prezintă dramatice modificări de comportament. Se poate face ceva? Atâta timp cât lumea este ce este, nimic, e părerea lui Condry.
La acest semnal de alarmă a răspuns Karl Popper printr-un articol intitulat „O lege pentru televiziune” (La télévision: un danger pour la démocratie, Anatolia Editions, Bibliothèques 10/18, 1994.)Popper admite concluziile lui Condry. Încă din 1991, într-o discuţie cu Giancarlo Bosetti (publicată un an mai târziu, în italiană, sub titlul La lezione di questo secolo), Popper susţinuse că „societatea noastră îşi educă proprii copii, prin intermediul televiziunii şi al altor mijloace de comunicare, în spiritul violenţei”.
Evocând un discurs ţinut în anii ’80, în Camera Lorzilor, pe tema educaţiei şi a primejdiei pe care o constituie calitatea extrem de scăzută a programelor de televiziune, Popper relua, în 1991, soluţia propusă de atunci, care a stârnit scandal: „Am spus atunci – şi continuu s-o cred şi azi – că avem totuşi nevoie de cenzură”(Lecţia acestui secol, Nemira, 1998, p. 52).
În 1993, când răspunde studiului lui John Condry, Popper modifică soluţia şi menţine, prin agravare, verdictul: da, prin promovarea cultului pentru rating, televiziunile propagă violenţa şi contribuie decisiv la răspândirea unor modele comportamentale construite pe valori fie elementare, fie direct inferioare; din motive care ţin de ineficacitatea acestei soluţii într-o democraţie, nu, soluţia nu este cenzura, ci autoreglementarea televiziunilor printr-un angajament moral al breslei producătorilor – angajament moral care ar presupune a) cenzurarea violenţei, b) impunerea unui jurământ profesional de tip Hipocrat, c) instituirea, pentru realizatorii de emisiuni, a unei autorizaţii profesionale revocabile de către o curte de onoare a jurnaliştilor.
Ca filosof, Popper pune problema în termeni mai radicali decât Condry. Nu doar copiii sunt afectaţi de violenţa, vulgaritatea şi mediocritatea propagată prin televiziuni, ci şi adulţii. Dacă John Condry avertizase că televiziunea este responsabilă de o socializare formativă defectuoasă a copiilor, Popper atrage atenţia că, în cazul adulţilor, ceea ce e compromis este socializarea democratică a cetăţenilor.
Dacă în 1993 o familie americană medie petrecea 7 ore în faţa televizorului, e limpede că şi pentru adulţi, nu numai pentru copii, educaţia publică şi politică cea mai importantă se face prin valorile promovate de emisiunile de televiziune. Aşa cum, în cazul copiilor, familia şi şcoala au fost deposedate de către televiziuni de rolul lor formator tradiţional, în cazul adulţilor, televiziunea a confiscat aproape complet educaţia politică. Politica se face azi la televizor sau nu se mai face deloc.
Vechile căi de a face politică de la om la om au dispărut aproape complet. Politica se mai face azi ori prin televiziune ori de la orator la mulţime. Nu doar la noi, peste tot unde există standarde moderne de viaţă. Or, acest mod de a face politică nu favorizează comportamentul democratic, ci pe acela discreţionar.
În acest caz, problema ridicată de dictatura liber-consimţită pe care o exercită televiziunile asupra minţilor noastre este mult mai serioasă decât aceea pusă de un eşec al educaţiei. Eşecul democratic are alte consecinţe, care nu se măsoară în vieţi diminuate sufleteşte, ci în număr de cadavre pe cap de locuitor, necesar pentru a menţine în linişte şi consens ordinea non-democratică.
Săptămâna viitoare voi aplica modelul Popper la televiziunile noastre.

************************************************

Ambasadorul roman in Italia nu exclude un nou val “agresiv” al presei din peninsula fata de romani

(Romania libera, 1 Septembrie 2009)

Ambasadorul Romaniei la Roma, Razvan Rusu, a declarat, marti 1 septembrie, intr-un interviu pentru Mediafax, ca nu exclude posibilitatea unui nou val “agresiv” al presei italiene fata de romani, insa a precizat ca in ultima vreme “nu mai exista acea extrapolare spre negativ de la un caz cu infractori romani”.

Diplomatul roman a precizat ca a fost imbunatatit sistemul de monitorizare a presei din peninsula: “Avem un serviciu platit. Sunt foarte multe titluri, de ordinul sutelor, in care apar romani pe tot spectrul: neutru, negativ, pozitiv. Deci prezenta in ziare exista, dar ceea ce este de remarcat este ca nu mai exista acea extrapolare spre negativ de la un caz cu infractori romani. Cazuri apar, mai ales in presa locala, dar nu mai este preluarea si trecerea la titluri de prima pagina”. Intrebat in legatura cu numarul infractorilor romani din inchisorile italiene, Rusu a precizat ca, potrivit statisticilor Ministerul Justitiei de la Roma, in urma cu o luna erau incarcerati in jur de 2.600 de romani, in scadere fata de anul trecut.

Ambasadorul roman in capitala italiana a tinut sa precizeze ca situatia financiara a ambasadei este dificila, fiind facute chiar rationalizari ale telefoanelor si limitari ale deplasarilor. Razvan Rusu a spus ca la Roma au fost reduse sapte posturi, dintre care patru diplomatice si trei tehnico-administrative, alte trei fiind in curs. Rusu, care este de asemenea acreditat ca ambasador pentru Malta, a precizat ca anul acesta nu a facut nicio deplasare in aceasta tara, de asemenea din considerente financiare. Ambasadorul a mai spus ca imobilul care serveste drept sectie consulara a devenit inadecvat cererii actuale si a precizat ca asteapta ca anul viitor sa expire contractul de inchiriere pentru aceasta cladire pentru a se muta intr-o locatie mai potrivita.

“In ultimele luni, toti colegii, nu doar eu, au fost cufundati in calcule contabilicesti. La modul general, toti incercam sa raspundem situatiei, pentru ca situatia este grea pentru toata lumea si pentru minister. Si Ministerul sufera. Eu sunt afectat, ambasada Romaniei la Roma este sa zicem locul 7 in lume intre oficiile noastre diplomatice, dar ia ganditi-va la ambasadele mici, unde sunt patru oameni si tot trebuie sa reduca. Sa va dau un exemplu la mine, sectia consulara. Anul trecut mergeam cu 24 de oameni, anul acesta am mers cu 14, dar volumul este la fel” – a declarat Rusu pentru Mediafax. Totusi, diplomatul roman a spus ca, in pofida tuturor minusurilor si a lipsurilor, atat el cat si restul personalului isi fac datoria atat cat pot de bine.

Textul interviului luat de Miruna Badea pentru Mediafax poate fi citit aici.

****************************************************************

Rusia se inspiră din valorile trecutului totalitar

Interviu cu Şerban Papacostea (Revista 22, 25 august 2009)

Cum explicaţi reacţia Rusiei la rezoluţia adoptată de Adunarea parlamentară a OSCE prin care se condamnă atât comunismul, cât şi nazismul, punându-se practic semnul de egalitate între Hitler şi Stalin?

Este neîndoielnic un act de solidarizare cu trecutul sovietic, dorinţa de a-l apăra în varianta sa idealizată de istoriografia şi propaganda sovietică. E şi expresia aprehensiunii faţă de perspectiva, apropiată sau mai îndepărtată, a unui proces al comunismului, similar celui făcut nazismului. Nu exclud această explicaţie, dată fiind reacţia, situată între ridicol şi aberant, a cercurilor politice de la Moscova faţă de iniţiativa OSCE.

După ce Elţîn a eşuat în 1992–’93, credeţi că ar fi posibilă organizarea unui proces al comunismului, de vreme ce Rusia este controlată cu braţ de fier de serviciile secrete?
În prezent nu mi se pare posibilă. Deşi Partidul s-a pulverizat, mai sunt două forţe conducătoare în Rusia care îi continuă şi apără tradiţia: l) KGB, care, în varianta lui nominal adaptată, conduce efectiv ţara, şi 2) Biserica Rusă, care, se pare, recâştigă influenţă în timpul din urmă, dar care la rândul ei e un factor de continuitate cu trecutul rus autocrat şi chiar şi totalitar. Atâta timp cât aceste forţe au conducerea efectivă în Rusia, un proces al comunismului organizat la Moscova e imposibil. Dar, pe măsura progresului democraţiei, aceste forţe derivate din trecut şi solidare cu el ar putea pierde controlul asupra societăţii ruse.

Acum 70 de ani, la Moscova, în noaptea de 23 spre 24 august, s-a semnat pactul sovieto-german. Care au fost consecinţele lui imediate?

În imediat, cele două puteri revizioniste principale în raport cu clauzele păcii de la Versailles – Germania şi Uniunea Sovietică – s-au străduit să elimine consecinţele teritorial-politice ale Tratatului, care, dislocând cele trei mari imperii din Europa Central-Răsăriteană, a făcut posibilă constituirea, respectiv consolidarea statelor naţionale. Principalul obiectiv comun al semnatarilor Pactului a fost împărţirea Poloniei, „acest bastard al Versailles-ului“, potrivit caracterizării lui Viaceslav Mihailovici Molotov. Operaţia militară a fost rapidă. Germanii au asumat sarcina principală, iar când operaţia se apropia de sfârşit au intervenit şi ruşii, care şi-au luat porţia „cuvenită“, adică convenită. S-au întâlnit la linia de partaj, iar comandanţii celor două armate s-au felicitat reciproc. Dar înţelegerea Hiter-Stalin a avut un impact mult mai vast. Sub aspect militar, ea a permis Reichului să se angajeze masiv în războiul din Occident, liber de pericolul confruntării pe două fronturi, obsesie a lui Hitler, situaţie de care, în cele din urmă, totuşi, nu a scăpat. La succesele militare ale Wehrmachtului în Occident, printr-o serie de blitz-uri strălucite, URSS a contribuit şi economic, prin livrări masive către Germania de petrol şi cereale. Nu trebuie uitat nici concursul propagandistic foarte important acordat Germaniei, prin acţiunea defetistă desfăşurată de agenţii Kominternului în Occident, deosebit de eficace în Franţa, acţiune care a subminat moralul forţelor de rezistenţă, contribuind în măsură considerabilă la succesul militar al Germaniei. Stalin, incontestabil, şi-a îndeplinit cu rigurozitate obligaţiile asumate prin pactul cu Hitler, în raport cu strategia sa mondială.

A urmat aplicarea protocolului secret al Pactului: anexarea Ţărilor Baltice, atacul împotriva Finlandei, oprit de sovietici din prudenţă, când s-au temut că extinderea războiului în Scandinavia i-ar putea implica în conflicte nedorite. A venit rândul României în iunie 1940. Se pune întrebarea pe care nu ştiu dacă au lămurit-o istoricii: de ce a aşteptat Stalin prăbuşirea frontului francez în iunie 1940 pentru a lansa ultimatumul adresat României, când el avea încă din august 1939 în buzunar acordul cu Hitler şi deci putea să treacă imediat la acţiune?

Consecinţa? S-a schimbat cadrul geopolitic al Europei Central-Răsăritene, s-a produs „revanşa imperiilor“, cum spune un istoric american, şi dispariţia de pe hartă a unora dintre ţările resuscitate de Tratatul de la Versailles sau pierderea independenţei de celelalte ţări, prin instaurarea unor regimuri conforme cu interesele unuia sau celuilalt dintre cei doi asociaţi ai Pactului. După aceea s-a produs întorsătura la care nu s-a aşteptat Stalin, războiul antisovietic declanşat de Hitler, al cărui ţel principal a fost dintotdeauna anexarea spaţiului vital (Lebensraum) din răsărit; în sfârşit, al doilea război mondial, coaliţiile antihitleriste, Ialta, împărţirea lumii în sfere de influenţă, Războiul Rece şi, în cele din urmă, prăbuşirea imperiului sovietic şi apoi a URSS.

Faptul că o parte nu puţin importantă a graniţelor din Europa Centrală şi de Est sunt cele rezultate, să spunem indirect, şi în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, ne îndreptăţeşte pe noi să pretindem astăzi anularea acelor consecinţe, cerând modificarea graniţelor în sensul revenirii lor la situaţia din vara anului 1939?

Cred că în etapa actuală o asemenea revendicare, care ar comporta schimbarea frontierelor, nu ar fi nici înţeleaptă, nici realizabilă. Prima etapă – mă gândesc la aspectul cel mai apropiat nouă, cel al Republicii Moldova – ar trebui să fie obţinerea independenţei reale a statelor, astfel cum sunt ele în forma actuală, integrarea lor în Europa, în comunitatea europeană, democratizarea lor. A pune acum în discuţie problema modificării frontierelor comportă primejdii previzibile unele, altele imprevizibile. Sunt multe dosare teritoriale sensibile, cele, de pildă, puse de cadrul teritorial al Ucrainei. Ruşii au încălcat acest principiu al respectării frontierelor actuale în raporturile cu Georgia, căreia i-au smuls cu forţa armată două teritorii, Abhazia şi Osetia. Occidentul nu recunoaşte însă aceste modificări.

Dacă pretinzi modificări de frontieră în această zonă nu faci decât jocul Rusiei. Mulţi de la noi sau de aiurea, poate de bună credinţă unii dintre ei…

M-am trezit la politica mondială la vârsta de 12 ani, în toiul evenimentelor legate de ultimatumul adresat de sovietici României. Trecând prin Piaţa Palatului am văzut o mulţime de automobile staţionate, nu ştiam ce se întâmpla. Ajuns acasă, am aflat de la tatăl meu că la Palat fusese convocat Consiliul de Coroană pentru a dezbate ultimatumul sovietic. Am resimţit dureros ocuparea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, am trăit intens momentul „treceţi Prutul“, de atunci am urmărit pasionat evoluţia evenimentelor mondiale, cu pasiunea istoricului în devenire, care doreşte să înţeleagă vremea în care trăieşte, „dincolo de bine şi de rău“, pentru a-l invoca pe Nietzche, strict în lanţurile cauzale care o determină, dar şi cu aceea a membrului colectivităţii căreia îi aparţine. Am aşteptat momentul anulării actului din vara anului 1940 şi am avut marea satisfacţie de a participa, în calitate de director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“, la festivităţile proclamării independenţei Moldovei. Îi înţeleg pe cei care, în linia patriotismului tradiţional, ar dori să refacem mâine România Mare. Mi se pare mult mai înţeleaptă linia prudentă, de încadrare a acţiunii naţionale în viziunea generală a alianţelor cărora le aparţinem. Important este să consolidăm democraţia, în România şi în Republica Moldova, să ne regăsim împreună în Europa, aşadar într-o lume în care frontierele îşi vor pierde tot mai mult funcţia de instrument de separare între popoare.

De curând, pe site-ul Ministerului Apărării de la Moscova, un colonel de la Institutul de Istorie Militară a publicat un articol în care acuza Polonia pentru declanşarea celui de-al doilea război mondial, afirmând că revendicările germane erau întemeiate – era vorba de anexarea Danzigului, şoseaua şi calea ferată care ar fi legat Germania de Prusia Orientală, în regim de extrateritorialitate. E vorba de linia politică oficială sau de excesul de zel al unui istoric militar?
Ultima explicaţie e probabilă, dar nu mai puţin zelul colonelului se înscrie într-o directivă oficială. Articolul amintit nu a rămas un fapt izolat. Constatăm că au avut loc o suită de manifestări convergente în această privinţă, ceea ce trebuie să ne reţină atenţia. Desigur, interpretarea colonelului a fost aberantă. Toţi cei care au trăit în acea vreme sau care o studiază astăzi cunosc suita acţiunilor lui Hitler, al cărui obiectiv major era nu obţinerea unui coridor spre Prusia Orientală, ci anihilarea Poloniei, etapă a marşului său spre Est, spre acapararea „spaţiului vital“ şi, fireşte, anularea clauzelor Tratatului de la Versailles. Acţiunea sa în această direcţie a început cu remilitarizarea Renaniei, a continuat cu anexarea Austriei, a regiunii Sudeţilor, cu anihilarea Cehoslovaciei. Toate acestea nu erau, în viziunea conducătorului celui de al Treilea Reich, decât etape pregătitoare ale expansiunii în Răsărit. Semnificativ e faptul că apariţia articolului amintit trădează o stare de spirit în cercurile conducătoare de la Moscova, care au făcut oficial cunoscută hotărârea de a crea comisii speciale, de a-i mobiliza pe istorici şi filologi – nu înţeleg ce au de spus filologii în această privinţă, dar, dacă e ordin, vor răspunde, desigur, cu toţii la mobilizare – pentru a apăra valorile trecutului sovietic, rolul URSS în timpul războiului, pentru a evidenţia imensele sacrificii – milioanele de ostaşi care s-au jertfit în lupta împotriva hitlerismului, ceea ce e o realitate, dar, fireşte, fără a evoca şi milioanele de fiinţe anihilate de stalinism. Întreagă această acţiune pe „frontul ideologic“ pare o pregătire de înfruntare cu poziţii revendicative de ordin istoric, dar poate şi mai mult din sfera reparaţiilor, din partea statelor şi a popoarelor victimizate de politica lui Stalin.

Istoricii ruşi de astăzi au revenit la vechea teză a istoriografiei sovietice. Ei acuză Occidentul pentru că prin politica sa împăciuitoristă l-a „obligat“ pe Stalin să semneze pactul cu Hitler. Să nu ne grăbim să condamnăm poziţia istoricilor ruşi, pentru că, cel puţin o bună bucată de vreme, Anglia şi Franţa au asistat pasiv la agresiunile Germaniei lui Hitler.

Asta e adevărat; dar lucrurile trebuie judecate în complexitatea lor. Occidentul are o vină mare pentru prăbuşirea sistemului instaurat la Versailles, cu cele bune şi cu cele rele ale sale. Între cele dintâi, se cuvine amintită crearea statelor naţionale, cu tendinţa de afirmare a cadrului pluralist în aceste state. Occidentul – în primul rând Franţa şi Anglia – nu a fost solidar cu propria sa operă înfăptuită la Versailles, cu evoluţia democratică, pluralistă, în curs în Europa. Pas cu pas, a cedat injoncţiunilor lui Hitler, până când evoluţia spre dezastru a devenit ireversibilă. Evident, cele două principale democraţii europene au o răspundere majoră. Împăciuitorismul lor a culminat cu ceea ce unii istorici britanici numesc „cea mai mare ruşine a vremii“, anume acordurile de la München. Spre acelaşi rezultat a convers anterior desprinderea Statelor Unite din ceea ce a fost linia preşedintelui Wilson, care a vrut să-şi implice ţara în direcţia consolidării rezultatelor obţinute în 1919, printr-o nouă organizaţie mondială, Liga Naţiunilor, predecesoarea actualei ONU. Dar lumea americană nu era încă pregătită pentru rolul mondial care avea să-i revină, iar Congresul, urmând tradiţia izolaţionistă, a refuzat să angajeze ţara în această direcţie. Deci slăbiciunea Occidentului a înlesnit evoluţia care a culminat cu Pactul Hitler-Stalin. Ceea ce nu diminuează semnificaţia asocierii active a lui Stalin cu Hitler în efortul de subjugare a popoarelor central- şi est-europene.

Stalin s-a clasat pe locul 3 în Rusia la un sondaj referitor la „cei mai importanţi oameni politici din Rusia“, după Aleksandr Nevski şi Petru cel Mare. Cum se explică acest lucru?

Un rol important revine desigur propagandei oficiale desfăşurate prin învăţamânt şi prin mijloacele de formare a opiniei publice, precum şi hotărârea regimului de a salva ceea ce a mai rămas din imperiul ţarilor şi din cel al lui Stalin, în care scop a creat şi comisiile de apărare a trecutului sovietic. Imperiul ideologic mondial construit de Stalin, îndeosebi după marea victorie obţinută în urma victoriilor din al doilea război mondial, care au consolidat enorm credibilitatea marxism-leninismului, s-a destrămat ca urmare a falimentului ideologic al acestei doctrine în ultimele decenii; vastul imperiu teritorial adăugat de Stalin la cel al ţarilor prin crearea unei întinse zone de hegemonie în Europa Centrală şi Sud-Estică s-a destrămat în 1989; şi, din imperiul ţarilor, continuat de cel sovietic, s-au desprins segmente importante în 1991, odată cu destrămarea URSS. Rusia încă mai e un imperiu, dar un imperiu care se zvârcoleşte pentru a supravieţui, după cum se constată din evoluţiile recente din Cecenia, Inguşetia şi Daghestan.

Istoricii joacă un rol important în această ecuaţie. Iniţiativa înfiinţării Comisiei de combatere a falsificării istoriei ce afectează interesele Rusiei, anunţată în luna mai de preşedintele Medvedev, nu a stârnit reacţii notabile de protest în rândul istoricilor ruşi de la Moscova. Cum explicaţi acest lucru?

Nu ştim dacă au fost sau nu reacţii, probabil că nu, altminteri le-am fi aflat. Să nu uităm că frica colectivă nu a dispărut şi nu putea să dispară odată cu prăbuşirea URSS, mai ales că forţele care conduc astăzi Rusia se inspiră tot din valorile trecutului totalitar. În primul rând, frica e adânc implantată în conştiinţa colectivă sau în subconştientul rusului de rând sau chiar din elită, ceea ce e un factor important. În al doilea rând, este ataşamentul incontestabil faţă de valorile propriului trecut şi, nu în ultimul rând, absenţa sau dezvoltarea minimală, până acum, a unei forţe democratice demnă de acest nume. La încercările recente de a consolida vagile tendinţe democratice, de a consolida firavul curent democratic au răspuns doar foarte puţini membri ai societăţii ruse.

Există o teamă reală în Europa Centrală şi Orientală, şi asta s-a văzut în unele comentarii cu ocazia vizitei lui Obama la Moscova, că s-ar putea repeta istoria împărţirii regiunii după modelul protocolului secret al Pactului Ribbentrop-Molotov. Este această teamă întemeiată?

Cred că nu, pentru că o asemenea politică s-ar afla în contradicţie cu strategia fundamentală a SUA şi, pe cale de consecinţă, şi a Uniunii Europene. Dacă Europa ar fi factorul de decizie principal în acest tandem, nu aş exclude această eventualitate. Cred însă că obiectivele de lungă durată ale SUA sunt esenţial slujite de efortul de a extinde democraţia pe glob, condiţie esenţială pentru rezolvarea grelelor probleme de civilizaţie care privesc întreaga omenire. De aceea cred în evoluţia pozitivă a situaţiei politice, nu în reactualizarea formulei zonelor de influenţă. Cred că va fi încurajată extinderea democraţiei şi în spaţiul rus, cu perseverenţă şi prudenţă în acelaşi timp. Rusia are de optat între două soluţii grele de consecinţe, şi una şi cealaltă: ori reforme profunde în spirit democratic, care neîndoielnic comportă primejdii de parcurs serioase, inclusiv noi pierderi teritoriale, dar care ar face posibilă modernizarea; ori îndârjirea în poziţiile actuale, curs la capătul căruia se întrevede o nouă prăbuşire de felul celor din 1989 şi 1991.

Dar credeţi că Occidentul, Statele Unite vor să impună un model de civilizaţie, până la urmă, nu sfere de influenţă ?

Modelul de civilizaţie se impune prin superioritatea economiei, a tehnologiei, a valorilor politice şi culturale ale lumii care le produce, nu, ca în trecut, prin forţa militară şi compromisuri în scopul stabilirii unor zone de influenţă.

20 august 2009

Interviu realizat de ARMAND GOSU

***********

Inadecvări

Andrei Pleşu

(Dilema Veche, Nr. 286 / 6-12 august 2009)

Fără erudiţie nu se poate. Adică se poate, dar cu mari riscuri. Erudiţia produce însă, uneori, şi grave accese de inadecvare. Mă izbesc mereu de acest derapaj potenţial al ştiinţei de carte, de cîte ori fac băi – inevitabile, dar tot mai dificile – de bibliografie. Savanţii, răpiţi de un soi de furor al detaliului marginal şi al competenţei ne-orientate, se trezesc, din cînd în cînd, în postura ridicolă a zăbăucului solemn: sînt nuca din perete, bîta din baltă, musca din lapte. Nimic nu e mai rău decît gafa, în afară de gafa doctă.
Vrei, de pildă, să cercetezi o parabolă hristică. Să zicem „Casa zidită pe stîncă“. O serie de comentatori hiper-specializaţi alunecă în fastidioase dezbateri colaterale, la capătul cărora textul în discuţie arată ca o rudă săracă: e lăsat de izbelişte într-o avalanşă de savantlîc. E oare casa zidită pe stîncă vecină cu cea zidită pe nisip, sau e vorba de două case aflate în locuri diferite? – se întreabă unul. Şi apropo, cum se face o temelie corectă? – se aferează altul. Ia să vedem ce zice Vitruviu. Ce diferenţe vor fi existat între tehnica fundaţiei la romani şi cea a israeliţilor? Dacă treci la „Parabola semănătorului“, gluma se îngroaşă: cum poate un semănător normal să arunce boabele lîngă drum, sau pe piatră, sau între spini? Nu se poate, aici se ascunde o fină enigmă istoriografică. E de văzut cum arăta agricultura palestiniană în secolul I. Se pare că, pe vremea aceea, aratul se făcea după semănat, şi nu invers, ca astăzi. Aşa că n-aveai cum să ştii ce e dedesubtul solului însămînţat. Urmează sute de pagini despre procedurile agrare ale ambianţei protocreştine, fără ca înţelegerea textului, în substanţa lui reală, să progreseze în vreun fel. Tot astfel, „lumina sub obroc“ stîrneşte ample excursuri privind istoria opaiţului. Ce formă avea? Cu ce combustibil ardea? Pe ce anume era aşezat? Sub obroc? Să facem o analiză a obrocului. Sub pat? Chiar! Cum erau paturile pe vremea cu pricina? Ajungem la pilda celor zece fecioare. Facem imediat o teorie a feştilei. Era de tip opaiţ, sau de tip făclie? Şi, de fapt, ce e cu fecioarele din poveste? Ce erau ele? Domnişoare de onoare? Aşteptau să-l însoţească pe mire la mireasă, sau mai degrabă trebuiau să-l primească pe mire după vizita la socri? Iisus s-ar simţi răstignit a doua oară, dacă ar vedea cum fructifică universitarii învăţătura Sa, ce nelinişti, ce întrebări, ce probleme identifică sobra sectă a învăţaţilor în cuvintele Sale.
Ce se întîmplă, de fapt, în asemenea cazuri? Mai întîi, textul e citit cu o altă intenţie decît aceea cu care a fost scris. Apoi, curiozitatea e lăsată să se desfăşoare ca o virtute în sine, ca o lăcomie difuză, nefocalizată, risipindu-se, fără discernămînt, în toate direcţiile. Cercetătorul îşi pune toate întrebările imaginabile, cu excepţia celor la care vrea să răspundă textul. De fapt, erudiţia se exprimă, în asemenea cazuri, ca indiferenţă faţă de text. Şi ca voluptate solitară, ca inflaţie vanitoasă a propriei autorităţi.
Dar inadecvările erudiţiei rămîn într-un cerc relativ restrîns. Nu cu ele are de-a face cetăţeanul de rînd. Experienţa zilnică ne confruntă cu inadecvări infinit mai dramatice în imediateţea lor: inadecvarea dintre legi şi viaţă, dintre politicieni şi populaţie, dintre oameni şi funcţii, dintre cetăţeni şi instituţii, dintre merit şi cîştig, dintre calitate şi succes, dintre vorbe, promisiuni şi fapte, dintre elevi şi profesori, primari şi oraşe, administraţie clericală şi viaţă duhovnicească, speranţe şi realităţi. Ca să nu mai vorbim de inadecvarea perpetuă, de neocolit şi de nezdruncinat, dintre noi şi noi înşine, dintre ce vrem şi ce facem, ce vrem şi ce putem, ce ne propunem şi ce realizăm. Materia primă a lumii este inadecvarea. Iar a te salva e a obţine, la răstimpuri, fie şi pentru o clipă, mici episoade de adecvare ordonatoare.

*************************************************

România merge la Oscar pe mâna lui Porumboiu

Cristiana Visan, Cotidianul, 6 august 2009

„Poliţist, adjectiv“, lungmetrajul dublu premiat la Cannes al lui Corneliu Porumboiu, este propunerea României la Premiul Oscar pentru Cel mai bun film străin.

Alegerea,  foarte previzibilă de altfel, a fost făcută publică de reprezentanţii Centrului Naţional al Cinematografiei. Din comisia de votare au făcut parte criticii de film Magda Mihăilescu, Mihai Chirilov, Cristina Corciovescu, Dana Duma, Eugenia Vodă, Dinu Tănase şi Eugen Atanasiu, care au ales filmul lui Porumboiu de pe o listă de nouă potenţiale propuneri. Contracandidatele „Poliţistului, adjectiv“ au fost „Cea mai fericită fată din lume“, în regia lui Radu Jude, „Nunta mută“ a lui Horaţiu Mălăele, „Întâlniri încrucişate“, de Anca Damian, „Schimb valutar“, realizat de Nicolae Mărgineanu, „Weekend cu mama“, în regia lui Stere Gulea, „O secundă de viaţă“ de Ioan Cărmăzan, „Casanova, identitate feminină“, de Marius Barna, şi „Marilena“ lui Mircea Daneliuc.

„Sincer, nu mai ştiam când trebuia să se facă anunţul cu propunerea la Oscar şi, în ultima vreme, fiind plecat în vacanţă, mi-a cam ieşit din minte povestea asta“, a declarat Cornel Porumboiu pentru Cotidianul.

Deşi recunoaşte că decizia juriului nu este o absolută surpriză, cineastul subliniază că următorii paşi ţin doar de distribuitorul american. „Din câte ştiu eu, s-a semnat contractul de distribuţie cu IFC (aceeaşi companie care a distribuit în SUA şi „4, 3, 2“ al lui Mungiu, în 2007 – n.r.) şi trebuie să vorbesc cu ei ca să văd ce urmează şi când va fi lansat filmul. Nu m-aş grăbi cu nimic, mai ales că s-au schimbat regulile la Oscar, deocamdată eu nu ştiu nici măcar cum se organizează vizionările pentru acei reprezentanţi ai Academiei care votează la categoria Cel mai bun film străin“, a adăugat cineastul.

„Nu cred că Porumboiu a avut vreun contracandidat puternic anul acesta“, a declarat pentru Cotidianul criticul Mihai Chirilov, director artistic al Festivalului Internaţional de Film Transilvania. „«Amintiri din Epoca de Aur» produs de Cristi Mungiu ar fi fost singura opţiune mai tare, dar nu figura pe listă, iar filmul lui Porumboiu e practic cel care s-a detaşat vizibil“, a adăugat criticul.

Întrebarea care va sta pe buzele tuturor până când Academia de Film americană va selecta lista preliminară de nominalizaţi la Oscar este ce şanse are „Poliţist, adjectiv“ să impresioneze votanţii din SUA, mai ales în condiţiile în care regulamentul pentru nominalizarea filmelor străine la Oscar s-a schimbat deja în mai multe valuri după scandalul declanşat, în urmă cu doi ani, de ignorarea favoritului criticii, „4, 3, 2“ al lui Cristian Mungiu. „Cred că va fi tot o loterie, pentru că greşelile din care Academia de Film ar fi avut de învăţat după «4, 3, 2» au condus la modificări care, din câte ştiu eu, au mai fost revizuite o dată“, se pronunţă Chirilov. Criticul trece în revistă atuurile lui Corneliu Porumboiu în cursa pentru Oscaruri, de la Premiul FIPRESCI şi cel al Juriului la secţiunea „Un Certain Regard“ a Festivalului de la Cannes la notorietatea căpătată între timp. „Şi-a câştigat presa de partea sa şi, ceea ce e mai important, a fost elogiat în presa americană, iar asta îi asigură o bună vizibilitate. În plus, filmul merge în festivaluri în America, lucru care contează foarte mult“, punctează Chirilov.

Factorul decisiv va fi, după cum subliniază Magda Mihăilescu şi Mihai Chirilov, promovarea. „Pe vremea lui Mungiu a fost investit un buget enorm pentru un film românesc promovat în State, dar chiar şi acest buget era o furnicuţă pe lângă banii de publicitate ai celorlalte filme“, explică Chirilov, care se întreabă în ce măsură vor fi dispuse autorităţile române (CNC, ICR, Ministerul Culturii) să sprijine filmul lui Porumboiu. „Poliţist, adjectiv“ a beneficiat de sprijinul financiar al CNC (aproape 1,5 milioane de lei), dar şi de susţinerea HBO România. La începutul anului viitor, Academia Americană de Film va anunţa lista preliminară de nominalizări, din care vor fi selectaţi ulterior candidaţii la Oscar.

************************

Auf Wiedersehen, Pina!

Ioana Moldovan (Revista 22, Nr. 30 / 21-27 iulie 2009)

La 1 iulie, yahoo.com afişa numele Pinei Bausch pe locul 10 la categoria Cele mai populare căutări, o poziţie publică neobişnuită pentru una dintre cele mai mari figuri ale dansului contemporan, care, la acea dată, împărţea lista cu Michael Jackson şi Farrah Fawcett. Era evident că se întâmplase ceva.

Semăna cu chipurile pictate de Picasso în operele sale timpurii: faţa alungită, cu trăsăturile căzute. Degetele lungi erau veşnic ocupate cu câte o ţigară aprinsă, fie Camel, fie Lucky Strike. Purta negru.

Când erau întrebaţi cum e să lucrezi cu Pina Bausch, dansatorii din trupa ei de la Tanztheater Wuppertal răspundeau că mai degrabă lucrează pentru Pina Bausch: repetiţiile durau 12 ore pe zi, trei luni la rând pentru fiecare nou proiect. Nu era niciodată mulţumită, chiar dacă fiecare premieră era urmată de zeci de ridicări de cortină. Mereu era ceva ce putea fi făcut mai bine, îmbunătăţit. Dar toţi o divinizau, iar a te alătura trupei însemna a fi acceptat mai degrabă într-o sectă care se ocupa de traducerea sufletului uman din nimicurile vieţii de zi cu zi şi din dinamica bătăliei dintre sexe. Pina Bausch era limbajul pe care mulţi dansatori îl căutau, îl aşteptau. Aprecia calităţile fiecărui dansator în parte şi încerca să le pună în evidenţă, astfel încât spectacolele ei nu aveau solişti şi nici figuranţi. Pentru ea, toţi dansatorii erau importanţi datorită calităţilor individuale niciodată repetabile în celălalt. Graţie ei, dansatori de 60 de ani erau încă activi pe scenă.

Critica de specialitate i-a încadrat spectacolele ca fiind o serie de episoade în care acţiunea alternează cu dialogul într-o nuanţă suprarealistă, tema de bază fiind interacţiunea dintre feminin şi masculin. Decorurile spectacolelor erau elaborate, iar muzica eclectică. În realitate, nu exista niciun plan şi nici muzică la începutul unui nou proiect. De cele mai multe ori urmărea o idee, fără să ştie de la început unde va duce. Lucra cu foarte mare flexibilitate. Fiecare dansator venea cu câte o frază pe care o detalia în mişcări. Urmărindu-i, Pina nu intervenea. După săptămâni de laborator, dansatorii puteau să-şi recunoască ideile în funcţie de ce începea să fie fixat încetul cu încetul. De abia atunci aflau părerea ei despre partiturile de laborator, ce-i plăcuse, ce o inspirase. Repetiţiile erau un spaţiu ce trebuia respectat şi protejat. Nimeni din afara grupului nu participa la ele. Deşi spectacolele erau construcţii abstracte, imaginile care se degajau din dans emoţionau puternic. Publicul devenea anesteziat de spectacolele de dans care penetrau subconştientul, bombardând formula umană – această ecuaţie cu mai multe necunoscute: iubire, corp, alienare, fericire şi dorinţă.

Tanztheater îşi avea sala de repetiţii deasupra fast-food-ului McDonald’s din Wuppertal, un oraş industrial în care mai tot timpul plouă. 400.000 de locuitori şi o fabrică de pesticide Bayer este infrastructura care a susţinut an de an acest laborator de creaţie. În anul 2000, de exemplu, Pina Bausch a avut la îndemână un buget de aproximativ 3 milioane de dolari. În 1972 însă, anul în care şi-a început directoratul artistic la Corpul de Balet al Operei din Wuppertal, munca ei nu părea să găsească înţelegere niciunde. Spectacolele ei de debut au confruntat critica şi publicul cu scena, cu toţii fiind nepregătiţi pentru felul în care vroia ea să spună lucrurile. A avut parte de critici violente mulţi ani la rând, dar nu a renunţat nicio clipă. Critica nu era obişnuită să vadă altceva şi au luat-o ca pe o provocare. Pina Bausch însă n-a vrut să provoace niciodată pe nimeni. În 1982, anul în care a creat poate cea mai cunoscută şi longevivă creaţie a ei, Nelken (Garoafe), şi care încă cutreieră scenele lumii, publicul adunat pentru spectacol oferea el însuşi un spectacol. Cuplurile din sală se certau, un partener abandonându-l pe celălalt – spectator deja convertit şi fan – acesta din urmă şoptind din ce în ce mai tare şi promiţând că imediat pe scenă aveau să se întâmple lucruri emoţionante, frumoase.
Un amic mi-a povestit că odată, la San Francisco, văzuse un spectacol de-al ei. Nu mai ţinea minte titlul. Fusese absorbit într-un spaţiu în care intrase în legătură cu tot universul, iar din acel loc, în timp ce viziona spectacolul, îşi vedea tatăl murind. Copleşit de emoţie, confuz şi îngrijorat, după spectacol şi-a sunat părinţii. A aflat că tatăl îi murise cu câteva zeci de minute mai înainte, exact când fusese aspirat de vortex-ul acela al simţurilor, vortex semnat Pina Bausch. A creat 24 de spectacole, multe dintre ele în continuare în vizită pe scenele lumii. „Când m-am apucat de coregrafie, nu m-am gândit niciodată că fac coregrafie, ci că pur şi simplu îmi exprim sentimentele. Cu toate că fiecare spectacol este diferit, prin toate încerc să ajung la anumite lucruri care sunt dificil de pus în cuvinte. În creaţiile mele, fiecare ceva aparţine întregului – muzică, decor, mişcare, dialog. Nu ştiu unde un lucru se termină şi unde celălalt începe; şi nu simt nevoia să le analizez. Asta mi-ar limita creaţia şi inspiraţia.“ (New York Times, 29 septembrie 1985)

Ultimul ei spectacol nu are nume. A avut o vizionare cu public în 12 iunie. Câteva zile mai târziu, epuizată ca după fiecare nou spectacol, şi-a făcut analizele. A murit 5 zile de la aflarea diagnosticului – un cuvânt care a muşcat din ea cu aceeaşi forţă cu care spectacolele ei muşcau din sufletul fiecărui spectator.

****************************************************************************************************

Bilantul dezastruos al verdictelor de la Strasbourg: Romania va pierde 300 de noi procese la CEDO

Sidonia Silian,

Laurentiu Mihu

(Romania Libera, joi, 23 Iulie 2009)

Romania este tara cu cele mai multe condamnari la Curtea Europeana a Drepturilor Omului dintre statele UE.

Ziua publicarii raportului de tara al Comisiei Europene, pe Justitie, a prins Bucurestiul cu un bilant dezastruos in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului. O situatie de ultim moment arata ca Romania este pe cale sa fie condamnata in aproape 300 de noi procese care i-au fost intentate de cetatenii nedreptatiti de instantele autohtone. Informatia a fost obtinuta de Romania libera chiar de la agentul guvernamental al Romaniei la CEDO, Horatiu Radu.

Inaltul oficial sustine ca “in prezent, la Curtea Europeana se afla depus aproximativ 10.000 de plangeri impotriva Romaniei. Din totalul plangerilor adresate la CEDO impotriva statului roman, aproximativ 97% sunt respinse si doar in aproximativ 3% din cazuri sunt pronuntate condamnari”. Or, “doar 3%” condamnari din 10.000 de plangeri inseamna chiar in jur de 300 de sentinte defavorabile. Implicatiile financiare pentru bugetul deja secatuit sunt evidente: hotararile CEDO vor costa Romania cateva zeci de milioane de euro in urmatorii cel mult cinci ani. De ce in cinci ani? Intervalul nu este ales la intamplare. Experienta de pana acum a aratat ca un dosar expediat de la Bucuresti la Curtea Europeana de la Strasbourg petrece in jur de 60 de luni in circuitul CEDO, de la momentul inregistrarii plangerii pana la o solutie definitiva si irevocabila. Doar pentru intervalul ianuarie 2007-aprilie 2009 Ministerul Finantelor Publice a efectuat deja plati, in contul condamnarilor suferite de Romania, in valoare de 17 milioane de euro.
Una dintre cele mai grave probleme ale justitiei romane o reprezinta numarul urias de condamnari suferite la Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Legislatia, in general proasta, si erorile unor magistrati, ne aduce in fata unei realitati inevitabile: in maximum cinci ani, Bucurestiul va pierde aproape 300 de noi procese la CEDO, care vor costa bugetul cateva zeci de milioane de euro. Numai in ultimele 28 de luni, Ministerul Finantelor a achitat deja 17 milioane de euro in contul condamnarilor din ultimii trei ani.

17 milioane de euro din 2007 pana acum

Bilantul nefast al celor 300 de condamnari care se profileaza la orizont indica faptul ca Romania isi consolideaza pozitia de top in categoria tarilor care pierd pe banda rulanta procese la Curtea Europeana. Ultimele statistici plaseaza tara noastra pe locul 3 in acest clasament, dupa Rusia (locul 1) si Turcia (locul 2). Numai trecutul recent indica faptul ca tendinta a ajuns extrem de ingrijoratoare.

Ministerul Finantelor Publice a efectuat deja plati, in contul despagubirilor aferente anilor 2007 si 2008, in valoare de 16,5 milioane de euro, la cursul mediu de schimb al anilor respectivi. Potrivit agentului guvernamental, in cei doi ani, numarul total al condamnarilor a fost de 173. Pentru primul trimestru al anului 2009, Guvernul a mai achitat aproape 443.000 de euro, la cursul actual de schimb. Asadar, din 2007 pana la acest moment, bugetul de stat a fost executat cu 17 milioane de euro. O suma care s-ar putea dubla in urmatoarea perioada, in conditiile in care numarul condamnarilor asteptate va spori si el de aproape doua ori.

“Statul e de vina”

Situatia deja absurda in care a ajuns tara noastra in ceea ce priveste procesele pierdute la Curtea Europeana de Justitie are vinovatii ei. Agentul guvernamental al Romaniei crede ca singura solutie pentru a iesi din aceasta criza este ca tara noastra sa-si rezolve rapid problemele de legislatie, cu precadere pe zona proprietatii: “Mai nou, Curtea chiar ne recomanda pe problema proprietatilor sa luam de urgenta masuri legislative, administrative si bugetare pentru a rezolva problema. A mai fost o problema ridicata de Curte, cea a deselor modificari pe care le sufera o lege de-a lungul timpului”.

Acelasi semnal vine si dinspre societatea civila. Directorul executiv al APADOR-CH, Diana Hatneanu, sustine ca mingea este de mult in terenul clasei politice. “Cat priveste procesele pierdute de Romania la CEDO, majoritatea au drept cauza haosul legislativ, faptul ca exista legi care se bat cap in cap. Din acest motiv apar decizii diferite pe cazuri similare, de nu mai intelege nimeni nimic. Dar schimbarea legilor nu este apanajul magistratului, ci al Guvernului si Parlamentului. Deci statul e de vina pentru peisajul legislativ si, in consecinta, tot statul, adica noi, plateste daunele la care obliga CEDO.”

Experienta proceselor in care tara noastra joaca rolul paratului in fata instantei de la Strasbourg determina critici aproape unanime la adresa coerentei cadrului legislativ intern. Amendamentele care pun in lumina legile prost intocmite, dar si desele modificari aduse actelor normative pornesc chiar din zona magistratilor CEDO. In sentinta data pe 29 mai in cazul Viasu contra Romaniei, una dintre cele mai recente condamnari suferite de tara noastra, e amintita, negru pe alb, precaritatea legislatiei noastre: “Curtea constata ca incalcarea dreptului reclamantului (…) isi are originea intr-o problema majora ce rezulta dintr-o disfunctionalitate a legislatiei romane si dintr-o practica administrativa care a afectat si mai poate inca afecta in viitor un mare numar de persoane (…)”.

Presedintele Asociatiei Magistratilor din Romania, Mona Pivniceru, considera aceasta condamnare suferita de Romania in speta Viasu drept elocventa pentru starea generala a justitiei: “Guvernul siluieste legile proprietatii dand foarte multe ordonante. Din acest motiv, sunt condamnari cu nemiluita la CEDO. De pilda, in cazul Viasu, Curtea vorbeste de 70 de modificari aduse pe legislatia proprietatii. Cum poate fi o lege buna atat timp cat tu insuti operezi o groaza de modificari pe ea? E clar ca e proasta”. Insa lucrurile nu vor deveni roz peste noapte. Daca am presupune ca Romania va reusi imposibilul in doar 24 de ore, adica o restructurare fulgeratoare si din temelii a legislatiei care o face vulnerabila la Strasbourg, Ministerul Finantelor Publice va mai avea de efectuat plati ani buni de aici inainte in contul proceselor aflate inca pe rol.

Litigii care lovesc Bucurestiul

Din cele 10.000 de plangeri inaintate la CEDO impotriva Romaniei, mai mult de o zecime au la origine incapacitatea institutiilor statului de a gestiona rezonabil litigiile care implica proprietatea. Potrivit lui Horatiu Radu, autoritatile au ajuns in multe situatii sa persiste in erori, chiar daca ele au fost la un moment dat chiar in documentele redactate de Strasbourg. “Curtea a retinut disfunctionalitatea metodei de selectie a dosarelor de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, cat si neacordarea intr-un termen rezonabil, in favoarea persoanelor indreptatite, a despagubirilor sau actiunilor corespunzatoare la Fondul Proprietatea.” Situatia nu se va calma nici in aceasta zona decat o data cu o reformare profunda a cadrului legislativ. “In prezent, pe rolul Curtii se afla 1.100 de cauze de acest gen din totalul plangerilor care vizeaza Romania. Intrucat in practica sa CEDO tine cont de precedentul judiciar, constatarea unor viitoare incalcari pe acest tip de cauze va inceta doar in momentul in care se va imbunatati sistemul de restituire/indemnizare a fostilor proprietari, prin luarea masurilor legislative, administrative si bugetare, recomandate de Curte”, completeaza agentul guvernamental Horatiu Radu.

Primii din UE la condamnari Romania este tara cu cele mai multe condamnari la Curtea Europeana a Drepturilor Omului dintre statele UE. In clasamentul intocmit de Strasbourg, Bucurestiul mai este surclasat doar de Rusia si Turcia, state care insa nu fac parte din Uniunea Europeana. Succesiunea primelor state cu probleme grave la acest capitol este urmatoarea: Rusia, Turcia, Romania, Ucraina, Italia.

***************************************

Comunicare, promovare, perversiune

Rodica Culcer

Săptămâna trecută, un comunicat emis de Coaliţia pentru o guvernare curată şi mai tânărul Centru Român pentru Politici Europene, reprezentând deci un segment autentic şi semnificativ al societăţii civile, cerea imperativ „demiterea urgentă” a miniştrilor Monica Iacob Ridzi şi Elena Udrea, în urma acuzaţiilor din presă privin „distribuţia preferenţială a publicităţii de stat în schimbul unui tratament favorabil în mass-media”.
Poate pentru că trusturile media private care s-au prostituat realizând ştiri şi reportaje comandate pe bani publici nu aveau niciun interes să facă prea multă vâlvă în jurul acestor practici, acest document a fost prea puţin mediatizat, şi nici excelenta anchetă a lui Dan Tăpălagă de pe HotNews nu a avut ecou.
De acolo aflam că emisiunile de promovare a diferitelor destinaţii de vacanţă nu erau rodul jurnalismului autonom, ci comenzi de la Ministerul Turismului. Probabil că nu întâmplător erau ele însoţite de difuzarea unor non-ştiri despre ministrul Elena Udrea – cu traista pe umăr călărind o bicicletă la Constanţa, în port popular la Bârsana, în pantaloni pescăreşti la Sulina sau jucând tenis la Paris. Aspecte de substanţă, care afectează direct viaţa românilor, nu-i aşa?
Dacă societatea civilă şi UE au protestat pe vremea guvernului Năstase faţă de acordarea discreţionară a unor contracte de publicitate din bani publici unor televiziuni şi ziare favorabile PSD a fost tocmai pentru că aceste practici distorsionează realitatea şi viciază spaţiul public.
În loc de reportaje obiective despre probleme reale, cum ar fi starea infrastructurii, poluarea zonelor turistice, excesele inspectorilor sau respectarea drepturilor nefumătorilor în unităţile turistice (inexistentă, vă asigur) – ni se servesc compoziţii lirice despre frumuseţile patriei.
Şi în loc de investigaţii privind rostul şi activitatea MTS, primim imagini cu Monica Iacob Ridzi asistând fericită la concertele pe care le-a organizat pe banii noştri, de parcă rostul unui minister ar fi de a face concurenţă discotecilor. Între politicienii şi patronii din mass-media s-a constituit aşadar o cârdăşie perversă menită să rafineze metodele primitive ale guvernului Năstase prin deturnarea de la rostul lor legitim a activităţilor de „comunicare” şi „promovare”.
Banii publici se scurg aşadar către televiziunile mogulilor şi către firmele de consultanţă şi PR prin departamentele cu aceste înşelătoare denumiri. Iar dacă la MTS este director de comunicare fostul purtător de cuvânt al guvernului Năstase, conchidem că ministrul de resort a apreciat ca utile practicile acestui guvern.
Să nu uităm însă că nu PR-iştii decid asupra utilizării banului public, ci miniştrii, şi că, la capitolul deturnării banilor publici pentru „promovare” şi „comunicare”, partidele sunt toate o apă şi un pământ – căci şi pe vremea guvernului Tăriceanu presa a denunţat plăţi făcute către firme de „consultanţă politică”.
Politicienii, nu jurnaliştii, se află aşadar la originea răului, ei fiind cei care, prin prestaţia lor, compromit conceptul de serviciu public. Iar dacă guvernul vrea să ne convingă că mai are o umbră de decenţă şi de responsabilitate, măcar în perspectiva campaniei electorale din toamnă dacă altfel nu se poate, atunci să-şi însuşească recomandarea CGC şi CRPE privind publicarea pe pagina de internet a fiecărui minister a sumelor şi distribuţiei publicităţii plătite din banii contribuabililor.
Ar fi mult mai util decât să înfiinţeze un consiliu de raţionalizare a cheltuielilor publice.

(Evenimentul Zilei, 3 iulie 2009)

—————————————

Din nou despre intelectuali

de Mircea Cărtărescu

Vreau să încep acest articol printr-un elogiu care se naşte dintr-o mare tristeţe. Doi extraordinari oameni de cultură au dispărut de curând dintre noi. Primul este Alain Paruit, fără-ndoială cel mai mare traducător din română în franceză pe care l-am avut vreodată. Pentru mine, el a fost întotdeauna mai curând un mit decât un om în carne şi oase, iar după ce l-am cunoscut personal, mitul, în loc să dispară, a devenit şi mai fascinant. Alain făcea ca paginile cărţilor româneşti (a tradus mai multe duzine de-a lungul timpului) să pară scrise de-a dreptul în franţuzeşte. Arta traducerii, de multe ori dispreţuită – oamenii cred că e de-ajuns să pui cuvinte franţuzeşti în locul celor româneşti şi traducerea e gata -, a avut în acest om total dedicat culturii româneşti un sacerdot. Nu am văzut vreo menţionare în presă, în ultimele zile, despre dispariţia lui.
Al doilea e unul dintre cei mai mari critici şi teoreticieni ai literaturii, Matei Călinescu. S-a spus despre Alexandru Paleologu că ar fi fost „ultimul boier”. De fapt, cuvântul, în complexitatea sa care exprimă rafinament, generozitate, linişte interioară şi nobleţe înnăscută, i se potriveşte cu mult mai mult lui Matei. L-am cunoscut bine, l-am vizitat la universitatea din Bloomington, Indiana, unde a lucrat ca unul dintre cei mai respectaţi profesori, am fost găzduit de el, am bătut America împreună, l-am întâlnit apoi în diverse locuri din lume, ultima dată acum doi ani, la Stockholm, unde a ţinut o conferinţă despre postmodernism. Foarte, foarte puţini specialişti români sunt prezenţi în toate bibliografiile domeniului lor, la toate universităţile lumii. Matei Călinescu a fost, de câteva decenii încoace, unul dintre primele trei-patru nume în nesfârşitele liste ale studiilor postmodernităţii literare. Cărţile sale, între care „Cinci feţe ale modernităţii” şi uimitorul roman „Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter”, sunt cărţi-cult, pe care unii le ştiu aproape pe de rost. Dar, dincolo de toate acestea, calmul, umorul englezesc şi marea umanitate ale lui Matei sunt imposibil de uitat şi ne vor lumina întotdeauna.

Când te gândeşti la astfel de oameni, ţi se pare şi mai monstruoasă ura lumii româneşti împotriva intelectualilor, o ură cu atât mai accentuată cu cât aceştia sunt din ce în ce mai puţini. Înainte de revoluţie, „intelectualitatea” era numită, hilar şi peiorativ, o „pătură” socială, alături de clasele adevărate, care erau doar ţărănimea şi muncitorimea. De fapt, intelectualii n-au fost niciodată nici o pătură, nici o clasă, nici o categorie socială. Esenţa intelectualului este individualitatea. După revoluţie, cuvântul a devenit echivalentul unei injurii. Asemenea unor paratrăsnete, duzina de oameni de cultură identificaţi ca „intelectuali” a colectat întreaga mizerie şi întreaga ură adunată în subconştientul naţional, canalizată cu dibăcie de foştii activişti şi securişti şi aţintită asupra lor. Procesul s-a dezvoltat în mai multe etape. În anii ’90 au fost mineriadele, în care bărboşii şi ochelariştii de pe stradă, identificaţi cu intelectualitatea, au fost bătuţi cu sălbăticie. În aceeaşi perioadă s-a auzit faimosul „noi muncim, nu gândim” al muncitorimii, în mod egal manipulate securistic ca şi minerii din Valea Jiului. Tot atunci o poetă cunoscută şi un filosof la fel de notoriu au fost în mod direct şi cât se poate de serios ameninţaţi cu moartea.

Nu contra filosofiei sau a poeziei au ceva securiştii vechi şi noi. Ei sunt eminamente duşmani ai intelectualilor în sensul pe care, de la procesul Dreyfus încoace, l-a căpătat acest termen. Şi anume, ei se tem de implicarea oamenilor notorii din cultură în viaţa civică şi politică. Se tem de cei câţiva oameni rămaşi liberi, care se exprimă liber şi care pot cu adevărat influenţa evenimentele în sensul nedorit de ei. Intelectuali, pentru ei, nu sunt nici toţi cei ce au terminat o facultate, nici toţi oamenii din zona culturală şi nici măcar toţi cei ce iau atitudine civică în faţa evenimentelor. Securiştii de azi nu au nimic cu Ion Cristoiu, cu Răzvan Theodorescu, cu Augustin Buzura, cu Adrian Păunescu. Nu, pentru toate minţile malefice sau doar manipulate care se exprimă în presă şi medii azi, sunt „intelectuali” (adică „lichele”, „jigodii”, „vânduţi”, „lingăi” etc.) doar cei care se exprimă în favoarea unei anumite persoane şi a unei anumite direcţii. Nu contează cine sunt, ce au făcut, ce reprezintă ei. Totul este răstălmăcit pe moment, mizându-se pe ura, invidia, meschinăria colectivă. Automat, cel care e de partea cealaltă e despuiat de merite şi valoare, devine un simplu argat la stăpân. El nu mai are dreptul să scrie bine. Un fenomen recent este „pedepsirea” în revistele de cultură a scriitorilor pentru opiniile lor civice şi politice.
Dar apa trece şi pietrele rămân. Cărţile rămân, pamfletele dispar. E şansa cea mare a intelectualului adevărat.

(sursa: Evenimentul Zilei, vineri 26 iunie 2009)

———————————————————————-

Doinel Tronaru: Faliment la Ministerul Culturii

Evenimentul Zilei, 14 aprilie 2009

După rectificarea bugetară, Ministerul Culturii se vede aflat în imposibilitate de a finanţa evenimente culturale cu tradiţie, de importanţă naţională, precum Festivalul Naţional de Teatru, în schimb este obligat să construiască 813 biserici noi, fiindcă aşa vor parlamentarii.

Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional (MCCPN) are, pe 2009, un buget de 892,363 milioane de lei, după o reducere de circa 28 de milioane de lei prin rectificare bugetară, a anunţat ministrul Culturii, Theodor Paleologu, într-o conferinţă de presă.

Bani pentru biserici

Iniţial, bugetul MCCPN pe 2009 a fost de aproximativ 1,2 miliarde de lei, respectiv 920,898 de milioane de lei fără dobânzi, rambursări, credite şi cheltuieli aferente programelor cu finanţare rambursabilă. În urma rectificării bugetare, acesta a scăzut la 892,363 de milioane de lei, a precizat ministrul Culturii. Astfel, bugetul pentru proiecte culturale, care, iniţial, era de circa 22 de milioane de lei, a fost redus cu 4,7 milioane de lei, a mai spus Paleologu.


Ministrul Culturii a precizat, pe de altă parte, că are alocată suma de 60 de milioane de lei – prin amendamente depuse în Parlament în luna februarie – pentru construirea a 813 noi biserici. Din acest motiv, el a propus iniţierea unei dezbateri publice privind implementarea acestui program, în condiţiile în care sunt compromise alte programe ale ministerului. „Trebuie să avem o discuţie foarte serioasă cu senatorii şi deputaţii care au depus aceste amendamente”, a spus Paleologu, recunoscând, în acelaşi timp, că el este unul dintre ei.


UNITER ar putea renunţa la Festivalul Naţional de Teatru

Bugetul MCCPN pentru proiecte culturale, care s-a redus la circa 17,3 milioane de lei, era prevăzut pentru implementarea a 31 de programe prioritare de tip eveniment. Printre acestea se numără Festivalul Naţional de Teatru (FNT), al cărui buget a fost redus cu 78%, după cum a remarcat Cristina Modreanu, selecţioner unic al evenimentului.


„UNITER pune problema ruperii tradiţiei acestui eveniment. Am pregătit o scrisoare de protest. Sperăm, în continuare, în sprijinul MCCPN”, a spus Modreanu, precizând că festivalul se află în pregătire şi că ruperea înţelegerilor cu partenerii ar afecta imaginea culturii române. În 2008, Ministerul Culturii a alocat 2,3 milioane de lei organizării FNT, în timp ce pentru ediţia din 2009 a festivalului este prevăzută suma de 500.000 de lei, a precizat Cristina Modreanu.

Din scrisoarea parvenită de la UNITER, organizatorul FNT, intitulată „Festivalul Naţional de Teatru – sacrificat de Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional?”, rezultă că situaţia este într-adevăr disperată: „În acest moment dezvoltarea acestui proiect este blocată, ba mai mult, suntem în pragul ruperii unei tradiţii de 18 ani. UNITER înţelege realitatea economică care ne guvernează, şi a lucrat în acest scop, de la începutul anului, pentru o redimensionare a proiectelor şi programelor culturale de importanţă naţională, dar reducerea bugetului festivalului de la 2.300.000 lei la 500.000 lei, adică, în procente, o reducere de peste 78% nu poate fi acceptată pentru că ar deteriora în mod esenţial conceptul acestui eveniment”.

Caramitru: Imaginea României va fi prejudiciată

În scrisoarea semnată de Ion Caramitru, preşedintele UNITER, şi adresată ministrului Paleologu, se mai afirmă, cu tristeţe: „Ne putem asuma munca făcută din luna noiembrie şi până în prezent de directorul artistic, de echipa executivă, ne putem asuma costurile activităţilor de pregătire, riscul de anulare a corespondenţei intense purtate în acest moment cu partenerii naţionali şi internaţionali, anulare care va aduce un prejudiciu greu de evaluat imaginii României, dar vrem să înţelegem – şi cerem o explicaţie publică în acest sens – care au fost criteriile de alocare a sumei propuse pentru Festivalul Naţional de Teatru? Nu înţelegem de ce nu aţi solicitat o discuţie cu partenerii şi co-organizatorii acestui eveniment pentru a găsi împreună cea mai bună soluţie şi pentru a depăşi acest moment împreună. Nu putem şi nici nu dorim să discutăm deciziile Ministerului Culturii şi Cultelor, dar cu tot regretul, trebuie să atragem atenţia asupra faptului că cel mai important eveniment teatral al ţării este în acest moment profund afectat de lipsa unei evaluări profesioniste, responsabile”.


În replică, ministrul Theodor Paleologu a acceptat să dea, în exclusivitate pentru EVZ, următoarea declaraţie: „Festivalul Naţional de Teatru este unul din cele 31 de proiecte prioritare ale Ministerului Culturii. La acest capitol reducerile bugetare au fost iniţial de la 40 de milioane la 22 de milioane, iar acum s-au mai tăiat încă 4,7 milioane. S-a ajuns, aşadar, la mai puţin de jumătate din suma de anul trecut. Evident, voi face tot posibilul pentru a salva Festivalul Naţional de Teatru. În acest sens scrisoarea UNITER-ului este binevenită. Dar ea trebuia trimisă şi la Ministerul Finanţelor. De asemenea, consider necesară lărgirea cadrului discuţiei şi iniţierea unei dezbateri publice cu următoarea întrebare: vrem să construim în an de criză sute de biserici noi sau vrem să salvăm monumente, festivaluri cu tradiţie şi instituţii culturale?”.

În ceea ce priveşte bugetul Festivalului “George Enescu”, ministrul Culturii a spus că acesta nu a fost redus şi că va fi alocată suma de 33 de milioane de lei organizării evenimentului. În 2009, Ministerul Culturii mai alocă 43 de milioane de lei pentru reabilitarea a 236 de obiective din Programul Naţional de Reabilitare.

—————————————————————–

Demonizarea românilor din Italia, văzută cu ochii reporterilor marilor ziare străine

Claudia Stănilă

Cotidianul,18 Mar 2009

Despre actualul climat intolerant privind românii din Peninsulă am cerut opinia câtorva corespondenţi de la Roma ai unor publicaţii străine: Tobias Piller, corespondent din Italia pentru cotidianul german „Frankfurter Allgemeine Zeitung“ şi preşedinte al Presei Străine din Italia, Jeff Israely – „Time Magazine“, Gabriele Fontana, Radio-Televiziunea Elveţiana, şi Salvatore Aloise, corespondent „Le Monde“ şi „Arte“.

<!–[if gte vml 1]> <![endif]–><!–[if !vml]–>

<!–[endif]–>

<!–[if gte vml 1]> <![endif]–><!–[if !vml]–>

<!–[endif]–>


• Tobias Piller, corespondent al „Frankfurter Allgemeine Zeitung“

Ce crezi despre actuala atmosferă incendiară privind românii din Italia?
În primul rând, situaţia actuală este o consecinţă a proastei administrări de către guvernul italian a unei teme precum cea a siguranţei naţionale.
S-au redus sumele alocate forţelor de poliţie, jandarmeriei sau magistraturii. Iar acum, după aceste economisiri arbitrare, se încearcă în mod populist a se recupera „petice“ de siguranţă. Cu intenţia vădită de a demonstra – contrar lipsei de reuşită pentru moment – că problema siguranţei în Peninsulă se rezolvă.

În al doilea rând, cred că ziarele italiene sunt mult prea senzaţionaliste. În plus, comunitatea de imigranţi români este la momentul actual foarte numeroasă, la asta adăugându-se şi problema lipsei frecvente a distincţiei între cetăţenii romi şi români, fapt generator de multe confuzii. Rezultă de aici o problemă de imagine pentru România.
Desigur, 5% delincvenţi dintr-un total de 500.000 de persoane reprezintă un număr mai mare decât 5% din 50.000 de oameni. Şi cum românii reprezintă prima comunitate de imigranţi în Italia, este mai mare posibilitatea de a găsi mai des în rapoartele poliţiei un act infracţional comis de români.

Ce părere ai despre modul în care tema românească a fost tratată în mediile politice şi în mass-media italiene?
Cred că există politicieni italieni care fac foarte mult populism pe tema siguranţei naţionale – subiect foarte en vogue la ora actuală în Italia. Lideri care încearcă să demonstreze alegătorilor cât sunt ei de grozavi în a le asigura siguranţă, graţie diverselor soiuri de decrete, patrule. Asftel, românii devin întruchiparea Răului de care trebuie să te aperi.

Crezi că în România nu se întreprind suficiente demersuri pentru promovarea unei imagini culturale în Italia?
Un aspect îngrijorător rezidă în faptul că lipseşte în Italia o aşa-zisă identitate pozitivă a României. Care este aportul cultural al României la valorile europene, istoria sa, identitatea sa economică, care sunt aspectele pozitive ale ţării dumneavoastră? Şi dau în acest sens un exemplu extrem: dacă un francez comite o crimă hidoasă, riscul ca opinia publică să asocieze întreaga naţiune franceză cu criminalul este improbabil. Dacă, în schimb, este prins un criminal român, nu există nimic care să vină în minte pentru a cumpăni imaginea defavorabilă. Unicul lucru de care-şi amintesc este Ceauşescu. Există în Italia multă ignoranţă în ceea ce priveşte faţa cealaltă, înseninată, a României. Este vital ca România să se prezinte în străinătate şi cu aceste aspecte.

Ai putea face un paralelism între abordarea germană şi cea italiană a procesului imigraţional?
A integra turci, una dintre comunităţile de imigranţi cele mai numeroase din Germania, persoane de religie musulmană în majoritate, este un proces şi mai dificil decât a integra români, creştini, de aceeaşi religie, deci cu majoritatea vechilor cetăţeni europeni. Integrarea românilor în Italia ar trebui să fie un proces mult mai simplu, există atâtea avantaje privind similitudinea de limbă şi de cultură latine. Italia pare însă a fi ignorat faptul de a fi o ţară de imigraţie. Dacă însă acum câţiva ani comunitatea de imigranţi din Italia număra un milion de persoane, la ora actuală a ajuns la peste 5 milioane. Şi acum toate problemele au sărit în aer, nu numai în ceea ce-i priveşte pe imigranţii din ţara dumneavoastră. S-au trezit confruntaţi brusc cu atât de multe probleme nesoluţionate. Acum cinci ani se vorbea în termeni difamanţi de albanezi.

Şi italienii erau ţapi ispăşitori pentru infracţiuni în Elveţia anilor ’50
• Gabriele Fontana, Radio şi Televiziunea Elveţiene

Imigraţia: ameninţare sau bogăţie?
În mod sigur o bogăţie, percepută însă ca o ameninţare. Aş tinde să asociez comunitatea de imigranţi români în Peninsulă celei a italienilor în Elveţia în anii ’50-’60, când aceştia erau principalul grup străin. În Italia sosesc imigranţi din toate părţile. În Elveţia era un noroc faptul că majoritatea imigranţilor veneau dintr-o singură ţară, şi anume din Italia meridională, şi, în consecinţă, era mai uşor de controlat fenomenul. Astăzi, în Italia, comunitatea românească a devenit atât de numeroasă încât supravegherea în mod mai structurat a acestei integrări de economie, de populaţie n-ar putea produce decât avantaje atât pentru comunitatea românească, cât şi pentru cea italiană. Din păcate, nu se face un raţionament de acest tip şi, cum românii sunt grupul cel mai masiv de imigranţi, sunt percepuţi ca o ameninţare. Spun „din păcate“ pentru că un alt discurs ar putea aduce numeroase avantaje Italiei în primul rând.

Care crezi că este sorgintea acestei prejudecăţi împotriva românilor?
În Italia este răspândită părerea conform căreia din România sosesc în mod foarte uşor infractori români. Şi asta întrucât statul italian nu este disuasiv în ceea ce-i priveşte. Apoi, din punct de vedere social, Italia este o ţară aproape de faliment. În cazul unei situaţii de tensiune, de criză lipseşte în Italia un sistem eficace de amortizatori sociali. Şi atunci spectrul tradiţional al străinului perceput ca un duşman este fluturat cu succes, având priză mai ales în straturile populare, în periferii: acolo unde se răspândesc mult mai uşor sentimentele xenofobe. Locuri unde, în special, comunităţile imigrante sunt mai numeroase. Mi se pare foarte curioasă această relaţie dintre romi şi români. Înainte erau românii care insistau să se demarcheze net de romi, ţineau foarte mult la distincţie, iar acum pare să se fi inversat rolul. Acum romii sunt cei care insistă: „Noi suntem romi, nu suntem români. Sunt furioşi pe noi crezând că suntem români“. Mi se pare foarte semnificativ modul în care, în mai puţin de un an, s-au răsturnat complet lucrurile. Acum romii se apără de „acuza“ de a fi consideraţi români.

Ce crezi despre modul în care mass-media italiene au tratat tema imigranţilor români?
Cazul românilor acuzaţi de viol reprezintă doar o altă variantă a acestei derive a spaţiului deţinut de „cronica neagră“ în presa italiană: toate aceste pagini dedicate delictelor, crimelor, cazurilor judiciare. Cazul de la Caffarella face parte dintr-un şir de alte evenimente: delictul Erba, Garlasco, Amanda Meredith, fiecare cu semnificaţia sa simbolică. Aceste cazuri de viol intervin într-un context particular după momentul Guidonia sau scena imigrantului indian căruia i s-a dat foc, vehiculând ideea brutalităţii primare a anumitor populaţii considerate periculoase. Idee specifică conform căreia clasa socială cea mai defavorizată reprezintă ameninţarea din umbră. Este prea puţin relavantă în sine această poveste de la Caffarella. Căci într-o ţară de 50 de milioane de locuitori, violurile – fără să le enumerăm pe cele care se petrec în familie şi care sunt majoritare – sunt inevitabile. Fără a fi, desigur, acceptabile. Vor exista întotdeauna. Nu pentru că, aşa cum spune Berlusconi, femeile italiene sunt frumoase, provoacă dorinţe, ci pentru că reprezintă un tip de agresiune aparţinând în mod „fiziologic“ unei societăţi. Asemenea infracţiunilor de furt sau omuciderilor. Ceea ce mi se pare în schimb extrem de relevant este că un asemenea caz devine serial, ocupând paginile ziarelor zile şi săptămâni în şir. Astfel încât cititorul aşteaptă în mod natural urmarea.

Alarma împotriva violurilor părea să fie, de fapt, o alarmă privind agresiunile atroce comise de bărbaţi români…
Este, oricum, evident că trebuie să se ţină cont de faptul că întrucât românii sunt cea mai numeroasă comunitate de străini în Italia, creşte în mod proporţional şi numărul delictelor comise de aceştia. Este matematic. Unii afirmă – şi poate fi o teorie destul de seducătoare, dar nu ştiu cât de fundamentată – că o cauză a răspândirii criminalităţii în rândurile imigranţilor ar rezida în acumularea de frustrare, resentimente şi disperare. Oamenii îşi părăsesc ţara natală cu speranţa, visul unei vieţi mai bune, iar când realitatea se revelează a fi diversă şi prea crudă, ar fi tentaţi să caute căi mai rapide de câştig, de „realizare“ economică. Aşa cum te pot ajuta, conaţionalii te pot şi şantaja sau exploata în exil. Şi astfel se poate întâmpla ca grupuri naţionale mai numeroase decât alţii să fie semnalate drept mai periculoase. Devin ţapul ispăşitor pentru toate relele. Cum s-a întâmplat în Elveţia cu italienii când erau grupul de imigranţi cel mai consistent.

Va fi posibil un preşedinte român în Italia precum Obama în SUA?
• Jeff Israely, „Time Magazine“

Românii în Italia: tensiuni atât de grave sau, mai degrabă, instrumentalizare politică şi mediatică?
Conflictul dintre imigranţi şi băştinaşii locurilor face parte din experienţa de imigraţie din orice ţară. Este aproape anormal să credem că procesul de imigrare nu presupune conflict. În mass-media, orice delict, orice crimă comise de un român sunt prezentate în detaliu ca o agresiune. Interpretarea care se dă oricărui delict comis de români reliefează o anumită imagine a românilor asociată delincvenţilor. Şi asta deşi ştim bine cu toţii că infractorii români reprezintă o minoritate. După marocani şi ulterior albanezi, acum rolul imigrantului rău este jucat de către români. Italia nu este singura ţară care se confruntă cu acest tip de conflicte în ceea ce priveşte imigranţii. Însă, în Italia, tonurile sunt mai aprinse fie pentru scopuri politice, fie pentru că ziarele au un fir narativ. Şi se întorc mereu la această narativă, pe de o parte pentru a face vânzare, iar, pe de altă parte, din comoditate.

Ai vorbit de motive politice. Abordarea imigraţiei pare să fi devenit mai degrabă o chestiune ideologică.
Într-adevăr. Atât guvernul naţional de dreapta italian, cât şi Primăria Romei de dreapta au jucat cartea securităţii, miza fiind voturile. Există oameni politici cinici care ştiu prea bine că prezentarea imigranţilor drept un pericol concret – fiind deci, nevoie de un guvern puternic pentru a asigura siguranţa – este o cale sigură de a câştiga voturi. Ar trebui ca aceşti politicieni care joacă cartea alarmismelor să fie condamnaţi în mod ferm. Căci se joacă, de fapt, cu existenţa persoanelor şi a viitorului unei societăţi.

Nu este un paradox ca un popor care a avut o experienţă de imigraţie atât de importantă să fie ostil noilor imigranţi?
Ar fi interesant de pus aceeaşi întrebare la Bucureşti în legătură cu ce se poate crede despre chinezi, moldoveni, indieni, arabi. Poate şi în România imigranţii din ţările mai sărace, anumiţi străini, pot fi priviţi cu suspiciune. Situaţia de a accepta străinul este o provocare, scoţând la iveală ce este mai intolerant în noi.

Care este imaginea românilor în America?
În America nu există o problemă cu românii, asociem încă România cu Nadia Comăneci.

Visul american ar putea fi înfăptuit şi în Europa: un marocan preşedintele Franţei şi un român – la ora actuală sună aproape blasfemator – preşedinte al Italiei?
Mai devreme sau mai târziu se va întâmpla. America a demonstrat cu alegerea lui Obama o capacitate de a uimi. Sarkozy este deja o schimbare pentru Franţa, fiind fiul unui imigrant. Viteza cu care a avut loc schimbarea în America este un bine în sine. Însă speranţa nu este suficientă: problemele rămân, ca şi prejudecăţile. Europa încă nu este pregătită, este nevoie de timp.

„Italienii, asimilaţi cu mafia atâta vreme, ar trebui să fie mai atenţi cu generalizările“
• Salvatore Aloise este din 1988 corespondentul din Italia al cotidianului francez „Le Monde“ şi al postului de televiziune Arte.

Ești de 20 de ani corespondentul cotidianului „Le Monde“ în Italia. Cum apreciezi evoluţia climei privind imigranţii români?
Este o derivă periculoasă. S-a transmis în mass-media, dar şi în rândurile opiniei publice italiene ideea conform căreia imigranţii ar constitui un pericol. Iar această imagine a străinilor periculoşi reprezintă un risc foarte mare. De când a fost comis violul de către românul Mailat, această imagine a început să aibă priză chiar şi în rândurile reprezentanţilor stângii politice italiene. Şi anume ideea conform căreia responsabilitatea unei crime ar incumba tuturor românilor, iar nu doar – aşa cum ar fi firesc – autorului ei. Se înșiruie delicte diverse unele după altele, omiţându-se prezentarea lor cu raţionalitate, cu echilibru. Multe publicaţii au început să urmărească această retorică generalizatoare. La începutul secolul XX, Italia a trecut ea însăşi prin această tristă experienţă a generalizărilor periculoase când italienii erau asociaţi mafiei. De aceea cred că italienii ar trebui să fie primii atenţi faţă de utilizarea generalizărilor facile.

Statisticile relevă însă prezenţa unei rate a criminalităţii mai mari în rândurile comunităţilor de imigranţi.

Ar trebui să se studieze dacă această situaţie nu este cumva facilitată şi de conjunctura politică. Mă refer la toate obstacolele birocratice pe care le încurajează cumva clandestinitatea, munca la negru. Astfel creşte riscul creării unor situaţii de promiscuitate şi apoi de delincvenţă.

Consideraţi că se acordă aceeaşi relevanţă şi în cazul în care victima este un român sau un imigrant în general?
Nu, din păcate. Se omite acordarea aceluiaşi spaţiu în cazul în care victima unei infracţiuni este român sau alt imigrant. De pildă, cum s-a întâmplat recent cu românca agresată sexual de un bărbat italian. A fost o ştire de câteva rânduri într-una dintre ultimele pagini ale unui cotidian.

Sondaje de opinie evidenţiază un procentaj îngrijorător de ridicat de italieni care îi considerau pe români nesuferiţi.

Aceste percepţii nu sunt altceva decât rezultatul inevitabil al generalizărilor de care pomeneam mai înainte. De aceea cred că mass-media şi politicienii trebuie să fie atenţi la ce mesaje transmit opiniei publice. Căci influenţarea în special a oamenilor simpli este inevitabilă. Un exemplu elocvent în acest sens este celebra scrisoare pe care un cetăţean italian i-a adresat-o acum câteva luni lui Veltroni: „Ajutor! Pe zi ce trece devin tot mai rasist. Când văd zilnic români furând în tramvaie, atitudini necivilizate…“. Şi apropo de cifre. Dacă se studiază contribuţia românilor la produsul naţional brut italian, se constată că fac parte integrantă din societatea italiană. În schimb, pare a se transmite ideea că ar exista cetăţeni de serie A, iar alţii de serie B. Viziune care nu poate da naştere la nimic bun. Pe unda acestei derive alarmistice s-a ajuns de-a dreptul să se întocmească legi care frizează rasismul, precum aceea constând în dublarea pedepsei pentru o infracţiune în cazul în care autorul sau este clandestin sau nu se afla în mod legal pe teritoriul italian.

*************************************************

Scrisoare deschisă adresată domnului Silvio Berlusconi,

Preşedintele Consilului Miniştrilor din Italia

Roma, 20 februarie 2009

În atenția
Domnului Silvio Berlusconi
Preşedintele Consiliului Miniştrilor din Italia
Palazzo Chigi, Piazza Colonna 370, 00187 Roma

Noi, studenţii români din Italia, dorim să ne exprimăm pe această cale, profunda îngrijorare faţă de actele de discriminare şi xenofobie la care asistăm în prezent, atât faţă de poporul român cât şi faţă de cetăţenii români rezidenţi în Italia, din partea presei şi a unor grupuri politice italiene. Prin aceasta nu justificăm actele de violenţă, în care au fost implicaţi cetăţeni români, şi dorim să ne exprimăm deplina solidaritate faţă de victimele acestor acte regretabile.

Suntem de acord ca acei cetăţeni români, care au încălcat legea pe teritoriul italian şi au dus la săvârşirea acelor infracţiuni, să răspundă întocmai pentru faptele lor şi să fie pedepsiţi aşa cum legea prevede, însă nu acceptăm ca imaginea tuturor românilor şi a ţării noastre să fie denigrată şi condamnată pentru faptele câtorva persoane.

În acest fel, vă rugăm să ţineţi seama că majoritatea cetăţenilor români care se află pe teritoriul Italiei, sunt persoane oneste, paşnice, muncitoare, care sunt foarte bine integrate şi contribuie la creşterea economică şi culturală a acestei ţări.

Noi, studenţii români din Italia alături de ceilalţi cetăţeni români de aici, nu acceptăm să fim victimele discriminării şi a xenofobiei din cauza acestor cazuri, consecinţă a campaniilor mediatice din ultimele luni. Imaginea reflectată de acestea nu poate fi benefică integrării cetăţenilor români şi nici nu poate duce la o cunoaştere obiectivă a poporului român din partea cetăţenilor italieni. În schimb, considerăm că realităţile istorice care unesc popoarele noastre sunt mai presus şi mai relevante decât orice diferende temporare.

Ca urmare a motivelor prezentate, noi, Liga Studenţilor Români din Străinătate, vă rugăm să luaţi în considerare apelul nostru şi să ne susţineţi luând atitudine în ceea ce priveşte discriminarea românilor. Totodată invităm presa să prezinte o imagine corectă şi reală a populaţiei române din Italia.

Prin această scrisoare dorim să subliniem efortul şi dorinţa noastră, de a facilita integrarea românilor prezenţi în Italia, cu respectarea Constituţiei şi a legilor italiene în vigoare cât şi a legislaţiei internaţionale.

Conştienţi de faptul că problemele prezentate în această scrisoare nu pot avea o soluţie imediată dar încrezători în eforturile domniei voastre în aceste privinţe, vă mulţumim pentru atenţia pe care o veţi acorda acestui demers şi vă prezentăm cu respect, salutările noastre.

Gabriella Borgovan,
Ambasador LSRS în Italia
Ramona Niculescu,
Consilier Juridic LSRS

***********************************

Şomeri cu diploma lui Hypocrate
Ioana Georgescu (Romania Libera, 10 februarie 2009)
Dramele petrecute in ultima vreme in spitalele romanesti au o cauza mult mai adanca decat posibilele erori strict profesionale ale medicilor implicati. Acestea sunt doar efectele mecanismelor sistemului sanitar. Lipsa oricarei perspective obliga mii de medici sa plece din tara sau sa imbratiseze alte meserii mult mai banoase. Desi aproximativ 5.000 de absolventi ies anual de pe bancile facultatii, doar 2.000 urmeaza rezidentiatul devenind specialisti, iar 3.000 se transforma in someri cu diploma. Pentru ca asa este organizat sistemul. Din randurile medicilor tineri se recruteaza dealeri de medicamente, directori de firme cu profil sanitar sau oameni de afaceri. De exemplu, insusi ministrul Sanatatii, Ionut Bazac, nu a practicat niciodata profesia de doctor, preferand mediul de afaceri. Nu exista medic in Romania care sa nu aiba cel putin un coleg sau doi care au plecat din tara pentru o viata mai buna. Cifrele oficiale arata ca peste 6.000 de doctori si-au depus actele pentru a profesa in strainatate pentru a scapa de saracia din spitale, de spagile pe care trebuie sa le dea pentru ocuparea unui post de medic intr-un spital, de lipsa de omenie din toate structurile societatii romanesti. Mai mult, in timp ce medicii sunt epuizati in garzi, platiti prost, tratati de varfurile din sistem ca simple masinarii, 2000 de specialisti nu pot ajunge in spitale pentru ca Guvernul a decis blocarea posturilor. Statisticile arata ca unui doctor roman ii revin in ingrijire 400 de persoane, adica dublu fata de colegul sau din Uniunea Europeana.

http://www.romanialibera.ro/a145852/someri-cu-diploma-lui-hypocrate.html

***************************************************************************

Universitatea „La Sapienza” Roma: Unul din cursurile de limbă română, în pericol de desfiinţare

Iulia Maximinian

Cursul de limba română de la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii „La Sapienza” din Roma ar putea fi anulat. Conform noilor tabele C.U.N. (Consiliul Universitar Naţional), revăzute recent, la Facultatea de Ştiinţe Politice se vor putea studia doar patru limbi străine: engleza, franceza, spaniola şi germana.

„Acest lucru se întâmplă tocmai după intrarea României în Uniunea Europeană în momentul în care numărul românilor în Italia a ajuns la peste un milion”, spune Gheorghe Carageani, titularul catedrei.

De-a lungul acestor ani, cursul de limba română a fost frecventat de un număr mare de studenţi, în 2005 fiind 102 absolvenţi.

Anul acesta au promovat cursul 55 de studenţi. “Este numarul cel mai însemnat înregistrat în aceşti ultimi ani”, ne-a declarat Carageani.

Cursul de limba română de la Facultatea de Ştiinţe Politice din Roma a fost inaugurat în anul 1958 de profesorul Ioan Guţia şi a fost preluat în 1987 de Carageani, care face un apel la autorităţile competente să găsească o soluţie, astfel încât cursul de limba română de la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii „La Sapienza” să nu dispară.
„Se vorbeşte peste tot de relaţii italo-române excelente, de colaborări fructuoase, mai ales pe plan cultural, dar se şterge un important izvor al limbii şi culturii române din Italia, o sursă de deschidere a unui număr considerabil de studenţi italieni spre cunoştinţe folositoare pentru cariera lor prezentă şi viitoare”, concluzionează profesorul Carageani.
În cadrul Universităţii „La Sapienza” mai există un curs de limba şi literatura română la Facultatea de Ştiinţe Umaniste  ţinut de profesoara Luisa Valmarin. Acesta are o durată de cinci ani, este frecventat de un număr de important de studenţi şi în acest moment nu se află în pericol de a fi suspendat.

Sursa: http://www.adevarul.ro, 19 dec. 2008

************************************************************************

Fabio Maria Galiani – Horia Corneliu Cicortaş

Asociaţii de vânzare

Într-un sistem democratic autentic, asociaţionismul joacă un rol central, nu numai în sfera activităţilor sociale şi culturale, ci mai ales în virtutea funcţiei sale de controlor al corectitudinii cu care este gestionată res publica, al respectului drepturilor fundamentale ale individului, al onestităţii şi probităţii administratorilor publici.

Asociaţionismul în favoarea românilor este încă departe, din păcate, chiar şi de a-şi fixat aceste scopuri. Până şi activitatea socială şi culturală pe care acesta o desfăşoară pare, uneori, izvorâtă mai mult din dorinţa de a accesa resurse financiare şi mai puţin din contextul unui proiect pe termen mediu-lung, cu obiective clare şi mai ales apolitice. Ceea ce caracterizează acest gen de asociaţionism este scopul politic pe care multe asociaţii şi-l propun din start, gata să se vândă instituţiilor şi partidelor politice pentru o bucată de pâine, un sac de cartofi, o funcţie, un fotoliu sau chiar un şezlong pentru plajă. Astfel, membrii pe care asociaţia ar trebui să-i tuteleze, devin marfă de schimb.

O atare situaţie e în sine respingătoare, căci implică o politică amorală şi nedemocratică care, în loc să-i recunoască asociaţionismului rolul, îl sufocă, îl strânge în tentaculele sale încercând să târască asociaţiile spre un partid sau altul. Nu numai. E o situaţie ce creează, chiar dacă indirect, o daună şi mai mare. Căci practica vânzării asociaţiilor celui mai bun ofertant lezează, evident, credibilitatea şi incisivitatea lor faţă de instituţii şi mass-media. Aşa încât, interesele unei comunităţi ce ar trebui să fie tutelate tocmai de asociaţionism, sunt abandonate şi trădate. Prin urmare, instituţiile şi presa se simt libere să le calce în picioare, neavând absolut nici un motiv pentru a se teme de reacţia vreunuia dintre subiecţii reprezentând interesele respective. Şi astfel, se nasc decrete ca aşa-zisul „anti-români” de acum un an, iniţiative mass-media împotriva românilor, campanii electorale italiene bazate pe vânătoarea de români. Ele se nasc pentru că lipseşte un organism unitar, complet liber de partide şi de interese economice, care să aibă autoritatea morală pentru a fi recunoscut ca apărător al drepturilor şi intereselor unei comunităţi, ferit de atacuri tocmai în virtutea independenţei sale faţă de instituţii şi a echidistanţei faţă de partidele politice.

Multe asociaţii nu s-au dezbărat de acest virus, pentru că nu vor şi nu pot să o facă. Există însă foarte multe asociaţii, mici, medii sau mari, care vor să practice un asociaţionism pur, autentic, constructiv şi transparent. Dar bunele lor intenţii sunt obstacolate de cele câteva pseudo-asociaţii care, legând asociaţionismul de politică, obţin în schimb un soi de atestat de reprezentativitate, constând în patronaje, finanţări şi participări instituţionale la acţiunile lor – lucruri ce li se neaga  celorlalte asociaţii.

Aceasta e bezna care înconjoară asociaţionismul în favoarea românilor din Italia. Cu toate acestea, în întuneric se întrezăreşte o rază importantă de lumină. F.A.R.I. (Federaţia Asociaţiilor Românilor din Italia), născută spontan din iniţiativa unui idealist independent, este liberă de orice susţinere sau scop de natură politică şi constituie ocazia pentru renaşterea asociaţionismuluiunit împotriva celor ce au scos asociaţionismul la vânzare prin licitaţie (atenţie: nici măcar în schimbul unei mai consistente implicări politice întru apărarea intereselor pe care asociaţiile respective ar trebui să le salvgardeze, ci în contul unor avantaje personale). Primul obiectiv pe care FARI şi l-a fixat este tocmai maturizarea asociaţionismului, pentru a-i da o configurare profesionistă, independentă de partide şi de politică, cu care de altfel trebuie dialogat, dar fără supunere. Misiunea FARI e aceea de a uni toate asociaţiile compuse din oameni oneşti, fiecare cu propriile idei politice, dar care nu folosesc asociaţionismul ca trambulină pentru cariera politică.

Cea mai recentă exploatare a asociaţiilor a avut loc chiar în zilele trecute. Metoda e simplă, nu are nevoie de prea multă inteligenţă. Se realizează împreună o iniţiativă constructivă şi transparentă. Ulterior, pentru a face ca participanţii la iniţiativa cu pricina să apară dezbinaţi, făcând deci ca iniţiativa să eşueze, se lansează atacuri împotriva iniţiativei înseşi sau a persoanei care a promovat-o, cu cele mai ridicole pretexte, de la contestarea alegerilor legitime, până la naţionalitatea celor angajaţi în favoarea unui asociaţionism curat. Apoi, plecând de la falsa presupunere a eşuării iniţiativei, sau de la presupuse interese personale din spatele acesteia, se convoacă asociaţiile la adunare într-un aşa-zis „congres al românilor”, cu pretextul de a uni asociaţiile şi comunitatea românească din Italia. Doar că, şi de această dată, acestea se pomenesc scoase la vânzare pe o nouă tribună electorală! Ele sunt oferite pe farfurie oamenilor politici, când asociaţiile ar avea motive să-i mănânce pe aceştia, pentru continua manipulare politică a asociaţionismului.

Polemicile din zilele trecute, după succesul asociaţionismului la Alcalà de Henares, lângă Madrid, n-au fost altceva decât manifestarea ranchiunoasă a unora care nu pot digera un asociaţionism independent şi nesupus scopurilor politice. Sperăm, totuşi ca FARI să se elibereze de tentaculele de acest gen prin care politica încearcă să sugrume asociaţionismul, demonstrând că de azi înainte politicienii ce pun mâinile pe asociaţii nu se vor întoarce cu mâinile pline, ci cu mâinile arse.

De altfel, nu e întâmplător că diversiunea încercată de câţiva vânzători ambulanţi de asociaţii a ieşit la iveală imediat după succesul de la Madrid. Da, succes; chiar dacă toţi şi-au dat seama de finalitatea politică ce plana deasupra Forumului Europa 2008. Cu toate acestea, prezenţa jenantă la adunarea mondială a asociaţiilor pentru români a Preşedintelui României şi a unui însemnat număr de oameni politici nu a fost suficientă pentru a reduce asociaţiile la tăcere. Acestea au refuzat să fie reprezentate de o structură centralizată (FADERE) ce concentrează toate puterile în mâinile celor câţiva organizatori. Ele au cerut şi obţinut formarea unui Comitet care să propună înaintea unei adunări apolitice modificarea statutului FADERE, conform principiilor de descentralizare a funcţiilor, transparenţă, democraţie, independenţă faţă de politică şi de partide, participare paritară a asociaţiilor.

Iată cum broscuţa politică găsită la Madrid, odată sărutată de prinţ (asociaţionismul) s-a transformat într-o prinţesă frumoasă: o structură transparentă şi apolitică.

Madrid a reprezentat, astfel, primul exemplu de răzvrătire a asociaţionismului românesc faţă de interferenţa politică şi instituţională.

Cu toate acestea, presa, instituţiile şi politicienii au insistat pe latura politico-electorală a evenimentului de la Madrid. Nu au perceput sau nu au vrut să perceapă şi să se aducă la cunoştinţă lucrurile pozitive care, oricum, s-au realizat acolo în sânul asociaţionismului românesc mondial.

Poate tocmai datorită credibilităţii slabe a asociaţionismului corupt sau poate datorită zăngănitului sporit produs de polemica politică, mijloacele de comunicare în masă nu şi-au făcut suficient datoria de a informa cetăţenii în legătură cu un eveniment social relevant pentru o democraţie europeană modernă: răscumpărarea asociaţionismului independent şi transparent.

Drept urmare, simţim nevoia lansării următoarelor apeluri.

Politicienilor şi instituţiilor: retrageţi-vă tentaculele de pe asociaţii.

Asociaţiilor: rebelaţi-vă împotriva tentaculelor partidelor şi asociaţiilor.

Presei: recunoaşteţi asociaţionismului importantul rol pe care îl joacă într-o societate modernă şi informaţi-i pe în legătură cu evoluţia sa; căci luptele asociaţionismului pot fi zădărnicite doar de tăcere şi de cenzură. Contribuiţi şi voi, operatori ai mass-media, printr-o informaţie precisă şi promptă, la dezvoltarea democratică a societăţii.

În concluzie: între calea cea uşoară şi calea cea dreaptă trebuie urmată calea cea dreaptă, mai ales când vorbim de asociaţii no profit. Mai mult, trebuie luptat pentru meritocraţie. Vizibilitatea trebuie cucerită pe teren în funcţie de aportul (non politic) pe care o asociaţie îl aduce în orizontul său de acţiune. Analog, reprezentativitatea trebuie şi ea dobândită pe teren şi nu în virtutea unor proclamaţii politice, partinice sau instituţionale. Suntem învingători când suntem independenţi. O asociaţie vizibilă datorită sprijinului politic de care se bucură, e perdantă indiferent de culoarea contaminării; mai mult, e perdantă tocmai datorită contaminărilor externe. La rândul său, lumea politică în sens restrâns (instituţii plus partide) trebuie separată de asociaţionism, care nu-şi poate determina propria acţiune şi propria judecată pe baza unei gândiri politice, a unei doctrine politice sau a unui curent politic. Lumea politicului caută consensul. Lumea asociativă trebuie să caute ceea ce e drept, echitabil, democratic, tutela drepturilor fundamentale. Scopurile sunt diferite, aşadar nici subiecţii nu se pot confunda, tocmai pentru a evita ca finalităţile urmărite de unii să fie sacrificate sau umilite în faţa finalităţilor celorlalţi.

Ambele scopuri sunt legitime.

Dar cu roluri diferite.

<!–[if gte mso 9]> Normal 0 14 false false false IT X-NONE X-NONE MicrosoftInternetExplorer4 <![endif]–><!–[if gte mso 9]> <![endif]–>


Roma, 16 octombrie 2008

**************************

A luat naştere F.A.R.I. (Federaţia Asociaţiilor Românilor din Italia). De vorbă cu avocatul Galiani despre FARI şi despre asociaţionismul românesc din Italia

Asociaţiile

Stimate D-le Avocat,ne-aţi putea relata pe scurt despre munca dvs. în domeniul imigraţiei şi despre cum v-a devenit dragă “cauza” românească?Aveţi o oarecare slăbiciune pentru România sau pur şi simplu este vorba de o bătălie în folosul celor neajutoraţi şi mulţi care, iată, deşi numeroşi, contează prea puţin?

Mă ocup de imigraţie din 1997, când am înfiinţat Cabinetul de Avocatură Transnaţional Galiani ce tratează printre altele dreptul penal şi dreptul penal internaţional. Incă de atunci am avut de înfruntat problemele imigraţilor polonezi care spălau parbrize, pe vremea când cuvântul “polonez” în Italia avea un sens denigrator. Ulterior m-am ocupat şi de fenomenul traficului uman şi a sclavizării în scopul exploatării sexuale a femeilor de origini africane, ducându-mă eu însumi în Nigeria pentru întâlniri la nivel instituţional şi religios şi participând în oraşul Lagos la demonstraţii împotriva încarcerării femeilor reîmpatriate – fapt ce constituia o gravă încălcare a Constituţiei nigeriene. Am luat apoi la suflet cauza musulmanilor, succesiv atentatului la turnurile gemene, atunci când drepturi fundamentale ale individului au fost suspendate în numele luptei împotriva terorismului. Şi apoi alte cauze până în prezent, când munca mea în câmpul imigraţiei din ultimii doi ani vizează în special românii. Desigur că după zece ani de luptă pentru tutelarea drepturilor fundamentale ale extracomunitarilor, nu mi-am închipuit că va trebui să mă bat şi pentru cetăţenii comunitari, cărora statutul de comunitari le-a garantat mereu un anumit comfort ca străini în Italia şi în Uniunea Europeană. Soţia mea nu este româncă, ci africană, iar dacă azi mă ocup de români e pentru că ei reprezintă azi comunitatea cea mai denigrată şi maltratată.

Dar sunt pregătit să lupt, în următorii ani, şi pentru drepturile cetăţenilor turci atunci când vor intra în Uniunea Europeană, de altfel ţara lor fiind deja o destinaţie pe care o frecventez de vreo zece ani în munca mea de apărare a drepturilor omului.

Tocmai în lupta în favoarea celor slabi şi neajutoraţi se manifestă cele mai elevate principii.

De cât timp urmăriţi mişcarea asociaţiilor româneşti şi ce opinie v-aţi format despre ele? În particular experienţa unii consideră experienţa federativă a Ligii Românilor din Italia, ca fiind mai degrabă falimentar, în ciuda valorii multor persoane sau asociaţii care o compun. În opinia dvs., care au fost greşelile esenţiale ale proiectului federal respectiv şi ce şanse are, în schimb, FARI să reuşească acolo unde nu a reuşit Liga?

Urmăresc asociaţianismul românesc de aproximativ doi ani. M-am dedicat acestuia întrucât am observat o insuficientă incisivitate în dialogul său cu instituţiile şi cu mass-media. Iar acest fapt a contribuit la o expunere a comunităţii românesti la atacurile pe care le ştim prea bine. Cu un asociaţionism influent, poate că Guvernul italian nu ar fi îndrăznit să emulgă acel decret ruşinos şi nici campania electorală nu ar fi avut drept ţintă principală vânătoarea de români.

Am considerat necesară pentru comunitatea românească existenţa unui organism reprezentativ al asociaţiilor din Italia, luând act de nereuşita Ligii în a obţine suficient consens şi autoritate în faţa instituţiilor şi a mass-mediei. Fără să judec pe nimeni, cred că vina Ligii a fost mândria, căci a considerat că era suficientă o recunoaştere de facto din partea unui segment ale instituţiilor româneşti drept interlocutor principal, neglijând implicarea majorităţii, element de altfel vital pentru o federaţie de asociaţii. Deci, reprezentarea Ligii a fost mai mult virtuală decât reală, date fiind numărul mic de asociaţii înscrise. În schimb, FARI a pornit tocmai de aici: este o mişcare spontană, născută la iniţiativa unor asociaţii, cu o structură deschisă, paritară, democratică şi transparentă. Dar secretul succesului lui FARI se datorează, şi se va datora şi în viitor, existenţei unei organigrame care să garanteze profesionalism. La nivel structural, principala diferenţă este că Liga se considera în concurenţă cu celelalte asociaţii, cu o viziune a funcţiilor foarte centralizată. FARI are o structură federală cu funcţii delegate chiar şi la nivel regional şi nu este în concurenţă cu celelate asociaţii, ci mai degrabă le furnizează un suport transparent, autoritar, profesional în proiectare, formare, în relaţiile cu instituţiile şi media, şi aşa mai departe, în funcţie de responsabilitatea acordată fiecărui Departament Naţional sau Regional.

Tipologia asociaţiilor româneşti din Italia este foarte amplă: sunt cele care operează în sectorul social (ajutor mutual, asistenţă socială, sindacală, sanitară etc.), apoi sunt cele ce conferă o „pălărie” culturală unor activităţi de tip antreprenorial sau comercial, cele ȋnfiinţate pur şi simplu din dorul de ţară (situaţie foarte răspândită de atlfel ȋn rândul diasporei din afara Europei), şi conduse aşadar de dorinţa de-a conserva propria identitate românească prin promovarea unor festivaluri muzicale, spectacole, produse culinare sau viticole naţionale şi, ȋn fine, există asociaţii de tip politic, atât ȋn sensul strict tehnic al cuvântului, cât şi ȋn cel amplu al expresiei. După părerea dvs., câte asociaţii au mai multe şanse să iasă din semi-anonimat şi să aibă un anumit cuvânt de spus ȋn societatea italiană, fie şi numai la nivel local?

Eu cred că într-o societate realmente democratică toate tipurile de asociaţie sunt esenţiale. Succesul constă ȋn organizare, ȋn profesionalismul demonstrat, ȋn spiritul democratic şi, mai ales, ȋn transparenţă. Scurtăturile neclare dau beneficii de moment care nu generează satisfacţie, şi care, la final, vor semna sfârşitul unei asociaţii ȋn ochii celor ȋnscrişi, ale instituţiilor şi ale mass-mediei.

Ce sfat aţi da asociaţiilor româneşti din Italia ?

Sugestia mea modestă este să nu le fie frică să aibă aspiraţii ȋnalte, să nu se simtă inferiore faţă de nimeni, să pretindă acelaşi tratament rezervat altor asociaţii, să nu fie timorate de puterea constituită, să nu se supună instituţiilor, ci să le controleze, să denunţe neregulile pe care le ȋntâlnesc şi să păşească unite ȋn aceeaşi direcţie. FARI reprezintă ȋn acest sens o oportunitate necunoscută până acum ȋn mediul asociaţionismului românesc din Italia, şi poate nu numai din Italia.

Politica

Anul acesta alegerile pentru parlamentul de la Bucureşti prevăd şi câteva fotolii pentru colegiile electorale din străinătate. In special, competiţia dintre candidaţii principalelor partide şi candidaţii indipendenti ale diasporei româneşti se anunţă interesantă ȋn Italia şi Spania unde trăiesc un milion şi jumătate de români, dacă nu chiar două milioane. Credeţi că aceste noi figuri ce vor intra ȋn Parlament vor fi relevante pentru soarta diasporei sau, dimpotrivă, vor fi mai importanţi acei români care au decis să militeze ȋn sânul partidelor italiene? Poate ar fi util să aruncăm o privire şi către istoria imigraţiei italieneşti ȋn Europa. Mă refer, de exemplu, la Belgia, ţară ȋn care italienii au plecat imediat dupa terminarea celui de-al doilea război mondial mai ales pentru a munci ȋn domeniul minier, dar şi la America Latină unde, de câţiva ani, aşa zişii “italianos” au proprii reprezentanţi aleşi ȋn Parlamentul Italiei…

Soarta comunităţii româneşti din Italia dar şi din străinătate ȋn general depinde mult de ȋnţelepciunea celor ce stau ȋn Parlamentul Românesc, cat şi a celor din Parlamentele ţărilor ce găzduiesc români. In realitate, acei puţini aleşi italieni din străinătate au avut o oarecare importanţă doar pentru că majoritatea parlamentară din Italia era firavă. Nu am cunoştinţă ȋnsă de cine ştie ce lupte ȋntreprinse de aceşti aleşi pentru comunitatea italiană din afara graniţelor. Să sperăm că nu tot aşa vor sta lucrurile şi ȋn Parlamentul din România.

In Italia există două partide româneşti: PIR şi PER. PIR are deja o anumită experienţă după doi ani de existenţă şi chiar câteva rezultate ȋn regiunea Lazio, ȋn timp ce PER este de dată mai recentă şi mai puţin cunoscut. Noi românii suntem cam „alergici” la politică datorită nefastei experienţe dictatoriale de 50 de ani, urmată de o perioadă de 20 de ani de democraţie cu luminile şi umbrele ei şi mai ales caracterizată de o corupţie endemică greu de extirpat chiar şi astăzi. Dar nu ne lipseşte pasiunea politică, dată fiind firea nostra balcano-latină. Cum consideraţi că PIR sau PER ar putea cuceri electoratul român din Italia şi conta pe scena politicii italiene?

Alergia faţă de politică există şi ȋn Italia, căci şi noi avem ȋn spate 20 de ani de dictatură şi 50 de pseudo-democraţie. Nu ȋmi permit să dau sfaturi partidelor PIR şi PER, care ştiu fără ȋndoială mai bine decât mine ce trebuie să facă. Auspiciul meu este ca la votarea candidaţilor români să contribuie şi alegătorii italieni. Dar cred că acest lucru le este clar celor două partide.

Aş vrea să revenim la proiectul FARI şi la aspiraţiile federative ale comunităţii implicate în asociaţionism. Unii dintre noi ne-am dat seama că a sosit momentul să facem un salt de calitate şi sa încercăm să ne constituim şi într-o comunitate română juridică. Asta, pentru a putea acţiona în acele cazuri – nu neapărat de competenţa consulatelor – în care există un sentiment difuz de frustrare şi de neputinţă în faţa instrumentalizărilor mediatice sau politice la care suntem supuşi de ceva vreme. Care ar putea fi însă cele mai bune mijloace juridice pentru a ne tutela ca şi comunitate (sau, mă rog, ca individ aparţinând unei comunităţi sau etnii stigmatizate), dar şi pentru a avea o eficacitate care să meargă dincolo de simplul e-mail de protest trimis redacţiilor sau vreunui post de televiziune?

Cred că obiectivul principal al FARI este să obţină autoritate şi relevanţă astfel înct să fie luată în considerare de instituţii şi mass-media, devenind un organism unitar cu adevărat reprezentativ al comunităţii româneşti din Italia. E ceeea ce până azi lipsea cu desăvârşire, iar FARI a creat anumite premise în acest sens. Din alt punct de vedere, există instrumente juridice precum intentarea de procese şi cererea de daune când se constată acte discriminatoare. Dar punctul vital îl reprezintă prevenirea, lupta împotriva discriminării, şi nu doar lupta cetăţenilor, a oamenilor politici, a guvernanţilor, ci şi a judecătorilor şi a forţelor de ordine. Pentru acest din urmă punct, FARI pregăteşte un proiect specific şi detaliat.

Presa şi cultura unei ţări

Astăzi cultura uneinaţiuni circulă nu doar prin canale „tradiţionale” (expoziţii, concerte, prezentări de autori traduşi), ci şi prin intemediul turismului. Si iată că ne întoarcem la ceea ce reprezintă, după părerea mea, absenţa unui brand made in Romania, al unui românism specific care să fie promovat şi „vândut” în străinătate. Cum vedeţi d-voastră această problemă şi care ar fi modalităţile ideale pentru a ieşi din impas şi din stereotipuri de genul Dracula, Ceauşescu, copiii din canalele Bucureştiului, romii şi aşa mai departe ?

În ce priveşte stereotipurile, şi noi italienii ştim ceva despre asta: „pizza, mafie, spaghetti”. Intercultura, convieţuirea cetăţenilor cu cultură diversă, este cheia de boltă care duce la cunoaşterea a ceea ce românii sunt cu adevărat.

Ar fi utilă intensificarea relaţiilor culturale dintre România şi celelalte ţări europene, cum ar fi de exemplu schimbul de studenţi, vacanţele de studiu, vancaţele de muncă parţială, contactele dintre universităţi, înfrăţirile dintre teatre, etc. Nu se poate miza totul doar pe schimburile economice: banii nu aduc cultură, ba din contră, o ofilesc. Dar trebuie să şi ştii să te faci cunoscut. Ca să închei cu o glumă, mă enervez foarte mult când primesc email-uri destinate asociţiilor de români din Italia scrise în limba română. Acelaşi lucru o fac şi instituţiile românesti. Eu mă supăr, dar nu pentru mine, ci pentru prietenii mei români: cu această metodă sunt ei înşişi se autoizolează…

Aveţi dreptate.De fapt, pericolul autoizolării – care pleacă în fond de la un defect de comunicare – l-am simţit şi eu de la început şi tocmai de aceea o bună cunoaştere a limbii italiene este o condiţie fundamentală pentru cine vrea să activeze în cadrul FIRI – sau împreună cu FIRI – în Italia.

Vă mulţumim, şi spor la muncă!

(interviu realizat de Horia Cicortaş, preşedin te FIRI , traducere de Veronica Drugaş)

**********************************************

Camelia Popa

25% din populatia activa a Romaniei a devenit “migratoare”

Romania Libera, 22 Septembrie 2008

Un sfert din populatia activa a Romaniei a devenit “migratoare”, ceea ce pune in pericol dezvoltarea economica a tarii. Organizatiile medicilor si profesorilor remarca mii de dezertari anuale din sistemul sanitar, din invatamant si cercetare. Guvernul recunoaste exodul “creierelor” si spera sa le aduca inapoi, in viitor, cand le va putea oferi “conditii competitive”. Migratia fortei de munca, asociata cu scaderea natalitatii, va avea un impact negativ asupra economiei, pe termen lung, prin incetinirea cresterii economice, a estimat economistul-sef al Bancii Centrale, Valentin Lazea. In prezent, migratia externa este evaluata la circa 10% din populatia generala, dar ponderea ei, raportata la forta de munca activa, este mult mai mare, de 25%. Cu alte cuvinte, un sfert din romanii apti de munca lucreaza in alte tari, sprijinind cresterea economica a acestora.

In Occident au plecat masiv constructorii, menajerele, medicii si asistentele medicale, textilistele, profesorii si cercetatorii. Din aceasta cauza, economistii prevestesc incetinirea semnificativa a cresterii economice, agravata de scaderea demografica din Romania. In timp ce pentru compensarea partiala a deficitului fortei de munca antreprenorii in constructii au pus ochii pe muncitorii chinezi si pakistanezi, pentru celelalte categorii profesionale nu pare a exista un “bazin de alimentare” cu specialisti. In constructii, deficitul de lucratori s-a cronicizat.

Din cauza lui, marile lucrari de infrastructura intarzie, iar firmele de profil se vad in situatia de a angaja masiv muncitori proveniti din China, India si Pakistan. In fabricile de textile au aparut indonezience, chinezoaice si roboti, iar in cele de piese auto – tunisience. Romania nu se va afla prea curand in ipostaza de a se bucura de intoarcerea acasa a lucratorilor, cred ministrul Muncii, Paul Pacuraru, si presedintele Asociatiei Romane a Antreprenorilor in Constructii, Laurentiu Plosceanu. Subsalarizarea, principalul motiv al migratiei romanilor catre Vestul Europei, a fost ameliorata prin majorarea salariului minim din constructii, insa acesta este departe de a se apropia de cele primite de muncitori in Spania sau Italia.

Dupa constructori, din Romania au inceput sa plece masiv medicii si asistentele medicale. Migratia acestora s-a intensificat in 2007, dupa aderarea la UE. Numarul medicilor romani care lucreaza in Franta a crescut, de pilda, cu 320% in ultimele zece luni ale anului trecut, potrivit cifrelor Ordinului Medicilor Francezi. Plecarea masiva a medicilor ar trebui sa ingrijoreze Guvernul, sustine presedintele Colegiului Medicilor din Romania, Vasile Astarastoae. El a explicat ca Organizatia Mondiala a Sanatatii considera ca exodul a 2% din medicii practicieni dintr-o tara este o avertizare ca sistemul poate intra in criza si implicit ca va claca. Pentru a evita colapsul sistemului sanitar, specialistii in politici publice recomanda aducerea medicilor din afara.

“Acestia sunt deja specializati si nu ar trebui decat sa se acomodeze cu limba si cu obiceiurile din Romania care oricum sunt mai bune decat locurile de unde vin ei”, sustine Adrian Moraru, directorul de programe al Institutului de Politici Publice. Ministrul Sanatatii, Eugen Nicolaescu, si-a anuntat deja intentia de a deschide piata muncii din Romania catre medicii care provin din afara spatiului UE, de pilda, din China.

Migratia loveste acum precum un buzdugan si sistemul national de invatamant, iar reprezentantii acestuia spun ca este mai greu ca profesorii sa fie inlocuiti cu roboti sau cu dascali asiatici. Presedintele Federatiei Sindicale “Spiru Haret”, Gheorghe Izvoranu, sustine ca anual mii de profesori demisioneaza in intreaga tara, lasand catedrele goale. In cel mai fericit caz, scolile raman populate doar cu suplinitori necalificati, remarca Izvoranu: “Exista scoli unde toate cadrele didactice sunt necalificate. Insa, de la o vreme, nici necalificatii nu mai vin in invatamant, semn ca nu-i mai intereseaza astfel de salarii. Dupa toate concursurile, raman mii de posturi libere pe care nimeni nu vrea sa le ocupe”. Liderul sindical recunoaste ca profesorii tineri ajung in marea lor majoritate capsunari, menajere sau lucratori in constructii in Spania si Italia, unde castiga mai mult de 200 de euro pe luna, salariul care le era oferit de stat daca ar fi ramas la catedra, insa arata ca exista si cadre didactice care ajung sa ocupe posturi corespunzatoare pregatirii lor. “Avem totusi si profesori care ajung sa ocupe in strainatate posturi foarte bine platite, in cercetare, in companii sau in centre de calcul – este vorba atat de matematicieni, fizicieni si informaticieni, cat si de profesorii de limbi straine, care se integreaza foarte usor in Occident, in diferite domenii de activitate”, a aratat Gheorghe Izvoranu. El a subliniat deficitul cronic de profesori de informatica si de limbi straine, care demonstreaza ca tinerii cu astfel de specializari “fie au ales alte domenii de activitate decat invatamantul, fie au plecat din tara”. Sindicalistul sustine ca Guvernul detine solutia stoparii exodului creierelor, si anume motivarea salariala a resursei umane.

La randul ei, cercetarea este vaduvita de contributia unora dintre cei mai valorosi tineri romani, care au ales sa emigreze pentru a se putea realiza pe plan profesional si financiar. Guvernului nu-i ramane decat sa spere ca acestia se vor intoarce in tara pe viitor, atunci cand, potrivit premierului Tariceanu, Romania le va putea oferi “conditii competitive si convingatoare”. “Am vazut cum minti stralucite au parasit tara pentru a merge in State, unde munca lor este mai apreciata si evident, cu posibilitatile de acolo, mai bine platita”, a recunoscut premierul in cadrul intrevederii avute cu cei 450 de cercetatori din diaspora romaneasca.

********************************************************

Ioana Ene: Palmieriada, încă un simptom al crizei de identitate

Prin primăriile din România, în frunte cu Bucureştiul, se propagă rapid o noua molimă: palmieriada. Uitând cunoştinţe minime învăţate (teoretic) la geografia din şcoala primara, referitoare la clima, fauna şi flora din tara noastră, tot mai mulţi edili au început să-şi împodobească voios oraşele cu palmieri.

[…]
Exact la fel ca maimuţele atrase magnetic de tot ce sclipeşte, multi dintre români se dau în vânt după orice simbol al stranietăţii, cât mai îndepărtată şi exotică dacă se poate. Nu contează că se potriveşte ca nuca-n perete, că frizează ridicolul. Important este ca găselniţa să nu aibă aer autohton.

Printre primele puseuri de acest fel au fost cele ale unui magnat de carton de Slobozia, ajuns acum după gratii, care a reprodus grotesc câteva simboluri ale lumii după care tânjea: turnul Eiffel şi casa familiei Ewing din serialul Dallas. Au urmat tot felul de imitaţii mai mult sau mai puţin reuşite, din sticlă şi oţel, ale lumii occidentale.

Însă fenomenul nu se manifestă numai la nivelul arhitectonic sau urbanistic, ci şi la cel al schimonoselilor zilnice, mai ales lingvistice. Multe cuvinte româneşti au fost evacuate din limbaj pentru a face loc unor englezisme românizate absolut gratuit. De ce nu mai putem spune că ştergem si trebuie neapărat sa deletăm, de ce trebuie să mergem la shopping şi nu putem să ne mai ducem la cumpărături, de ce totul e glamuros şi nu mai e nimic strălucitor? Şi lista poate continua pe pagini întregi.

Desigur, limba este un organism viu, care se schimbă si se îmbogăţeşte mereu cu neologisme, iar domeniile noi atrag cuvinte noi. Dar e stupid sa stâlceşti românizând cuvinte străine pentru care există un echivalent românesc perfect. Adevărul e că nu ne mai mulţumeşte nici limba, nici natura şi in general nici un simbol românesc.

Aţi observat cum se comportă românii când se întâlnesc în străinătate? Bagă capul între umeri, fac stânga împrejur ca electrocutaţi şi o iau la goană. Fiecare român se teme să nu întâlnească un conaţional care să-l facă de râs sau să-l fure. Toată această criză este încă un decont al comunismului care a săpat profund la rădăcina valorilor naţionale autentice demonetizate. La fel ca patriotismul. Şi tot atunci, românii au căpătat reflexul să se evite. Orice conaţional era o potenţială sursa de pericol – putea să te toarne la Securitate sau să-ţi ia bucata de carne de sub nas. Motivele s-au schimbat, teama a rămas.

La fel, am rămas cu această obsesie a mistificării, cu tentatia permanentă să părem ce nu suntem. Intre timp, uităm să valorificăm ceea ce chiar merită valorificat si să ne bucurăm de ceea ce avem. România exotică si trendy sufocă România autentică.

(sursa: www.ziare.com, 14 septembrie)

***************************************************************************

Bucureşti, 17 – 19 septembrie 2008: Conferinţa „Diaspora în Cercetarea Ştiinţifică Românească”

(Sursă: Guvernul Romaniei – biroul de presă, 10.09.2008, http://www.gov.ro/presa/afis-doc.php?idpresa=61077&idrubricapresa=1)

«Conferinţa este organizată de Cancelaria Primului-Ministru în parteneriat cu Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică şi Academia Română.

La eveniment vor participa aproximativ 450 de cercetători români şi din comunităţile de români din 19 ţări între care Statele Unite, Franţa, Italia, Spania, Germania. „Sunt oameni de ştiinţă care lucrează în universităţi şi institute de prestigiu internaţional, nume cu greutate în domeniul în care îşi desfăşoară activitatea”, a afirmat Purtătorul de Cuvânt al Guvernului.

Camelia Spătaru a adăugat că acest eveniment îşi propune   să consolideze punţi de legătură între cercetătorii români din ţară şi diasporă. „Primul-ministru Călin Popescu-Tăriceanu consideră că România poate  deveni o destinaţie ştiinţifică şi tehnologică de interes corespunzător talentului şi expertizei românilor. Diaspora poate juca un rol hotărâtor şi poate face ca finanţarea susţinută a cercetării şi inovării să se concretizeze în creşterea competitivităţii economice a României şi a calităţii sociale”, a declarat Purtătorul de Cuvânt al Guvernului.

Conferinţa Diaspora în cercetarea ştiinţifică românească reflectă preocuparea şi atenţia pe care Primul-ministru şi Guvernul le acordă diasporei româneşti şi elitelor comunităţilor de români din afara graniţelor.

Purtătorul de Cuvânt a precizat că acest eveniment nu este  singular. Conferinţa care va reuni cercetătorii români de pretutindeni face parte dintr-o serie de acţiuni pentru românii din diaspora, iniţiate şi susţinute de Guvern.  Camelia Spătaru a menţionat Festivalul „Iarba verde de acasă”, organizat la începutul verii pentru copiii românilor de pretutindeni, precum şi reuniunea reprezentanţilor Asociaţiilor Românilor de Pretutindeni, desfăşurat în luna august, la Mangalia.

„Mesajul pe care primul-ministru îl transmite românilor de peste graniţă este acela că România are nevoie de ataşamentul şi experienţa dumnealor în promovarea valorilor româneşti”, a subliniat Purtătorul de Cuvânt al Guvernului.

Vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, Alexandru Emil Aldea, a menţionat că România dispune la ora actuală de finanţare pentru domeniul cercetării şi de echipamente adecvate, ceea ce creează premisele unei colaborări susţinute între cercetătorii din ţară şi cei din diaspora. „Colaboraţi cu noi! Avem ce ne trebuie în ţară! Acesta este mesajul pe care dorim să îl transmitem cercetătorilor din diaspora”, a declarat vicepreşedintele ANCS. Alexandru Emil Aldea a menţionat că există proiecte   pentru infrastructură de cercetare, fapt care poate stimula revenirea în ţară a cercetătorilor din diaspora, precum şi stabilirea unei colaborări a acestora cu cercetătorii din ţară. Vicepreşedintele ANCS a  arătat în acest context că, în urmă cu două săptămâni, au fost semnate 20 de contracte pe proiecte de infrastructură de cercetare, cu finanţare europeană,  a căror valoare este de la 3 la 24 de milioane de euro.

Conferinţa “Diaspora în Cercetarea Ştiinţifică Românească este proiectat să se desfăşoare pe durata a trei zile, dintre care primele două zile vor fi dedicate unei serii de Workshop-uri Exploratorii în zone de deschidere în care exista potenţial şi expertiză românească, aparţinând unor domenii precum chimia, fizica, matematica, ingineria, ştiinţele socio-umane şi economice, biologia, ştiinţa mediului, medicina, biotehnologii, arta şi arhitectura. Workshop-urile Exploratorii se vor desfăşura în universităţi, institute de cercetare şi la Academia Română, în funcţie de organizatorul evenimentului specific.

Participanţii la Conferinţă sunt invitaţii Primului-ministru, la Palatul Victoria, pe data de 18 septembrie, seara. Ultima zi a conferinţei este rezervata discuţiilor în plen pe subiecte-cheie, de interes major pentru sistemul naţional de cercetare-dezvoltare-inovare, precum şi prezentării rapoartelor Workshop-urilor Exploratorii. Gala de închidere a Conferinţei va fi la Ateneul Român pe data de 19 Septembrie.»

Informaţii despre program şi participanţi (majoritatea lor, din România): http://www.diaspora-stiintifica.ro/.

O perspectivă critică asupra evenimentului: www.rgnpress.ro/Economic/Conferinta-cu-iz-electoral-cu-cercetatori-romani-din-tara-si-din-afara-frontierelor.html.

*************************

Andrei PLEŞU: Cîinii şi românii

(Dilema veche, 28 august)

În Curierul de Iaşi, nr. 129 din 26 noiembrie 1876, Mihai Eminescu publică un text intitulat „Ce se întîmplă din nesupravegherea cînilor“. Textul sună astfel: „D.N. Pascu, subprefect în ţinutul Dorohoiului, primblîndu-se pe uliţele Mihăilenilor, a fost muşcat de un cîine turbat. Idrofobia au cuprins fără scăpare organismul numitului mai sus, încît, cu toate silinţele amicilor şi rudelor, dar mai ales cu toată lăudabila îngrijire de aproape din partea dlui Dimitrie Moruz, prefectul de Dorohoi, au repauzat în 17 curent. Acest caz ne reîmprospătează în minte drepturile de cari se bucură ab antiquo cînii în iubitul nostru oraş Iaşi, cari drepturi ar trebui supuse unei filantropice reviziuni din partea locurilor competente. Fiind odată bine stabilit că este oarecare deosebire între Iaşi şi Mihăileni, am întreba cu multă umilinţă: oare multă vreme au să rămîie neatinse imunităţile cînilor din oraş, cari cînd izolaţi, cînd doi cîte doi, cînd constituiţi în mici societăţi de voiagiu, se bucură de o existenţă foarte nesupărată şi totuşi foarte supărătoare pentru conlocuitorii lor bipezi. De aceea, pentru a evita o statistică specific ieşană a cazurilor de idrofobie, credem că nu greşim rugînd autorităţile competente a ordona o mai strictă mînuire a măsurilor pentru stîrpirea cîinilor de prisos“.

Textul lui Eminescu nu poate să nu ne lase visători. Care va să zică, acum 130 de ani, peisajul autohton pregătea deja viitorul. În ciuda diferenţelor (inevitabile ca şi cele dintre Iaşi şi Mihăileni), oraşul românesc contemporan păstrează încă atmosfera şi problematica vechilor oraşe. Avem tradiţii. Şi le păstrăm pios, fără să „mînuim“ măsuri pripite împotriva lor. Carol I, proaspăt ajuns în noua (şi modesta) lui reşedinţă bucureşteană, tot cîini a văzut înainte de toate: cîini şi grupuri pitoreşti de dansatori şi dansatoare de etnie romă (numiţi, pe atunci, cu o incorectitudine politică încă inocentă, „ţigani“). Aşa cum, la ţară, românul se face frate cu codrul, la oraş el se înconjoară de cîini, pe care îi asociază cu o mitologie tandră: cînd, de pildă, vrea să evoce belşugul, românul vorbeşte de „cîini cu covrigi în coadă“. Cînd vrea să înfiereze dezordinea unei comunităţi, vorbeşte despre „sat fără cîini“. Cîinele are deci, preponderent, conotaţii pozitive: te trimite cu gîndul la prietenie, la fidelitate, la bună-stare, la protecţie şi la Brigitte Bardot. Dumnezeu însuşi a avut, cîndva, nevoie de un ordin călugăresc care să-L reprezinte pe pămînt cu umilitatea şi rigoarea cîinilor: dominicanii, „cîinii Domnului“.

Lucrurile s-au mai schimbat, totuşi: modernitatea a adus cu sine urbanizarea, adică transformarea satului fără cîini în oraş cu cîini. Şi chiar dacă excesul numeric al cîinilor creează, paradoxal, aceeaşi impresie de sat fără cîini, trebuie să admitem că vechea realitate e ridicată, acum, pe o treaptă superioară. Cîinii noştri sînt, de la 1 ianuarie 2007, cîini europeni. Au alte „imunităţi“ decît pe vremea lui Eminescu. În curînd, expresia „cîine rău“ va fi prohibită ca discriminatorie. „Viaţa de cîine“ va trebui să devină o viaţă demnă, decentă, cu drepturi ferme, ca ale tuturor vieţuitoarelor. Dar nicăieri ca în România, cîinii nu se vor bucura de atîtea libertăţi post-revoluţionare şi nu vor beneficia cu atîta aplomb de nobleţea unei milenare istorii: aici, la Dunăre, trăim, „ab antiquo“, în mitologia lupoaicei, de sînii căreia atîrnă, lacom, strămoşii noştri, Romulus şi Remus. După veacuri de domesticire şi decantare, lupoaica a coborît de pe steagul dacic şi de pe soclul latin şi a devenit „căţea comunitară“. Şi pentru că Romulus şi Remus au crescut, ea ţine, nu la sîn, ci în gură, cîte un subprefect sau cîte un diplomat japonez. E democratică şi multiculturală. Grivei, Zdreanţă şi Bubico ies, încet-încet, din lîncezeala idilică a culturii şi a mediului domestic, pentru a reprezenta „strada“ şi a intra, uninominal, în Parlament.

E noapte. Scriu, nu fără un mic palpit istoric, aceste rînduri şi, deodată, dinspre clădirea Guvernului (cu care mă mîndresc a fi vecin), aud lătrăturile viguroase ale cîinilor din cartier. Sînt cîinii mei. Ai noştri. În nici o capitală a Europei unite, nu poţi face experienţa unei comuniuni atît de intime cu trecutul şi viitorul reunite. Ascult şi aud, în întuneric, mesajul, totodată imemorial şi eschatologic, al destinului naţional.

*******************************************

Rupert WOLFE MURRAY: Călătorie în necunoscut

sursa: Dilema Veche, Nr. 231 / 17-23 iulie 2008

Comparaţia turistică dintre România, în care locurile şi infrastructura „lasă de dorit“, şi Vest este o încercare sortită eşecului. Litoralul românesc şi staţiunile montane sînt promovate în afara ţării, deşi nici pe departe nu se pot compara cu ceea ce oferă ţări precum Turcia, Bulgaria, Croaţia şi Ungaria – nemaivorbind de Franţa, Spania sau Italia.

Tendinţa de a face comparaţii nerealiste se regăseşte inclusiv în ceea ce priveşte turismul cultural. Întrebaţi orice român ce locuri din ţară merită vizitate şi, fără excepţie, răspunsul va include expoziţiile de artă din Capitală, castelul Bran şi mănăstirile din Bucovina. Cereţi în schimb oricărui turist străin care a vizitat aceste locuri să îşi exprime o opinie şi… dezamăgire! Galeriile de artă nu sînt decît o umbră vagă a celor din Paris, Roma, Sankt Petersburg şi chiar Budapesta, castelul Bran este un „fals“ – nu i-a aparţinut niciodată contelui Dracula aşa cum se spune! –, iar mănăstirile sînt năpădite de kitsch.

Se pare că românii nu pot renunţa la o practică mai veche, aceea de a imita cultura franceză de secol XIX. În fiecare oraş trebuie să existe galerii de artă, o operă (şi, evident, o orchestră simfonică), un muzeu şi un centru cultural – obiective considerate de majoritatea reprezentative pentru „cultură“. O falsă impresie, deoarece ele nu fac decît să îi menţină, la nesfîrşit, în inferioritate: singura ţară care ar putea să-i concureze pe francezi în ceea ce priveşte cultura renascentistă este Italia.

Înţeleg de ce românii devin defensivi cînd cineva are o părere critică la adresa culturii lor. Dacă nici galeriile, castelele, mănăstirile sau muzeele nu mai prezintă importanţă, cu ce se mai pot mîndri? Ce le mai pot „arăta“ turiştilor străini? Răspunsul este foarte simplu: trebuie doar să stea de vorbă cu cei care le vizitează ţara şi să îi întrebe ce le-a plăcut, ce nu şi de ce.

De fiecare dată cînd întîlnesc în România un turist străin, îi adresez aceste întrebări, iar răspunsurile, de obicei, coincid. Majoritatea se plîng de drumurile foarte proaste, de gările mizerabile, de Bucureşti – o capitală pe care o consideră haotică –, dar sînt fascinaţi de Transilvania. Toţi cei cu care am stat de vorbă şi care vizitaseră un sat tradiţional românesc au recunoscut că nicăieri nu s-au simţit mai bine.

Din punctul meu de vedere, „cultura“ originală a României se regăseşte în satele sale, în păduri şi în munţi. Doar în sate mai poţi admira arhitectura tradiţională, case construite de ţărani din materiale rudimentare, zugrăvite manual. Numai în sate mai poţi vedea oameni care lucrează la munca cîmpului aşa cum se făcea cu secole în urmă. Cît despre tehnicile prin care sătenii îşi cultivă pămîntul, metodele de depozitare, felul în care îşi transportă bunurile şi negoţul pe care îl fac, toate acestea au fost date uitării în Vest de foarte mult timp. În sate mai poţi întîlni oameni prietenoşi şi deschişi.

Pentru foarte mulţi români însă, moştenirea rurală este un lucru pe care preferă să îl ignore, un simbol al sărăciei, al ignoranţei, o marcă a involuţiei. Un „ceva“ ruşinos care nu poate fi decît dat uitării sau deghizat în clădiri moderne, impresionante. Majoritatea românilor se simt jenaţi de faptul că aproape jumătate din populaţia ţării lor trăieşte la ţară, bucurîndu-se că, dintre aceştia, cei mai mulţi sînt vîrstnici şi alte cîteva milioane au plecat la lucru în alte ţări. În curînd, situaţia demografică va rezolva „problema rurală“ astfel încît antreprenorii agricoli vor prelua controlul.

În 1990 am ajuns în Vîrfu Cîmpului din judeţul Botoşani – primul sat românesc pe care îl vizitam şi în care am locuit mai mult de un an – şi am fost uimit de felul în care trăiau oamenii acolo. Modul în care gazdele noastre reciclau toate resturile, faptul că ei consumau numai ceea ce produceau în propria gospodărie şi curtea casei, mereu plină de păsări şi de animale domestice, sînt cîteva dintre cele mai „plastice“ imagini legate de acest loc. Nenumăraţi străini care ne-au vizitat în Vîrfu Cîmpului şi care au şi locuit cu noi o perioadă mi-au împărtăşit fascinaţia pentru un mod de viaţă care în societatea noastră a dispărut cu secole în urmă. Cu toţii am fost de acord că un sat este mai interesant – şi oamenii mai primitori –, cu cît este mai izolat şi mai sărac. Sînt aproape 18 ani de cînd colind satele – cu trenul şi, mai nou, pe bicicletă (după mine cele mai practice metode de a călători) – şi nu contenesc să consider România o ţară fascinantă. Pînă acum am vizitat judeţele Botoşani, Neamţ şi Caraş-Severin şi îmi doresc ca voiajul meu să nu se oprească aici. Intenţionez să merg mai departe, în Dobrogea şi în Deltă – mi-ar plăcea să merg pe bicicletă de-a lungul Dunării, o zonă în care se află numeroase sate uitate.

O altă atracţie cu care România se poate mîndri sînt munţii, dar, cu toate că masive ca Bucegi sau Făgăraş, de exemplu, conţin trasee îndelung bătute de turiştii români, străinilor le sînt cvasi-necunoscuţi. Turism înseamnă şi altceva decît litoral sau staţiuni montane de schi, iar guvernul român ar trebui să înţeleagă acest lucru şi să nu ignore avantajul economic, respectiv miliardele pe care le-ar putea obţine din promovarea circuitelor turistice montane. Personal, nu cunosc plăcere mai mare decît să descopăr, plimbîndu-mă pe cărări de munte, comunităţi restrînse de oameni care trăiesc exclusiv din exploatarea forestieră, avînd un mod de viaţă ecologic şi tradiţional deopotrivă.

Mi-am imaginat, de curînd, o listă cu cei mai interesanţi munţi din România şi acum pot să spun cu siguranţă că preferatul meu este Ceahlăul, un masiv cu o geografie învăluită în mister, asemenea legendelor dacice de prin părţile locului. Nu este un simplu munte, cu formă conică, ci un platou vast, brăzdat de 12 vîrfuri stîncoase. Dacă ai vrea să explorezi tot masivul Ceahlău, nu ţi-ar ajunge o viaţă!

România este o ţară cu nenumărate locuri interesante, dar, din păcate, informaţiile despre ele sînt insuficiente, ca să nu mai vorbim de hărţi, aproape inexistente. Dacă simţi nevoia de aventură, de mister, de surprize la tot pasul, nu-ţi rămîne decît să călătoreşti în România – singurul lucru de care poţi fi sigur este că niciodată nu vei şti ce se va întîmpla în următorul moment. Şi, cu toate acestea, nu tocmai o călătorie în necunoscut este cea mai incitantă călătorie?

(Traducere de Ruxandra Tudor)

Rupert Wolfe Murray s-a născut în Scoţia şi a absolvit Universitatea din Liverpool. A fost colaborator pentru BBC Scoţia, The Daily Telegraph şi The Independent, iar în 1989 a primit premiul The Young Travel Writer oferit de London Observer. S-a implicat, de asemenea, în misiunile Comitetului Internaţional de Salvare în Kosovo şi Albania. În prezent este consultant pe probleme de comunicare.

*******************************************

Imaginea românilor, între realitate şi percepţie

DAN OCTAVIAN CEPRAGA

(Profesor de limba şi literatura română, Universitatea din Padova)

Care este opinia unui intelectual italo-român despre felul în care presa italiană reflectă realitatea românilor de aici?

Dacă ar fi să răspund gândindu-mă doar la această ultimă perioadă, să zicem din ianuarie 2007 până azi, n-aş putea decât să constat că imaginea României şi a românilor în presa italiană este nu numai foarte negativă, dar şi dureros de nedreaptă. Nu cred că este cazul să mai amintesc aici că de multe luni toţi românii din Italia se află în centrul unei ruşinoase campanii de denigrare şi discriminare mediatică. Deşi această campanie de presă este făcută din motive efemere, de propagandă politică şi electorală, sunt convins totuşi că ea reflectă convingeri şi sentimente mai profunde, răspândite la nivel popular. De aceea, aş vrea să privesc puţin mai în urmă şi să încerc să explic, din punctul de vedere al unui român care a trăit mai toată viaţa sa în Italia, cum de s-a ajuns în această situaţie.

Trăiesc la Bologna, oraş bogat şi civilizat din nordul Italiei, din 1977, de la vârsta de 9 ani. Îmi aduc aminte şi acum de prima mea zi de şcoală din Italia, de curiozitatea şi de căldura sufletească cu care am fost primit de către ceilalţi elevi şi de maestra (în gândul meu, eu proaspăt sosit de la Şcoala generală nr. 3 din Bucureşti, îi spuneam încă „tovarăşa profesoară”). Acum îmi dau seama că, de fapt, ei nu văzuseră niciodată un „român”, eram ceva ciudat, un copil paraşutat dintr-o lume despre care nu ştiau nimic. Mulţi ani la rând, eu şi părinţii mei am trăit cu senzaţia că suntem singurii români din Bologna. Eram consideraţi exotici şi interesanţi, de aceea probabil am şi fost acceptaţi şi răsfăţaţi de către italieni. În ziare, la televizor, în cărţi, despre România pur şi simplu nu se vorbea. Despre români nu se cunoştea aproape nimic, nici ce limbă vorbesc, nici care este istoria, literatura, cultura lor, nici măcar înfăţişarea lor sau felul de viaţă pe care îl trăiesc. Deşi îndepărtată şi cu contururi foarte vagi, imaginea românilor era oricum pozitivă, uneori chiar idealizată, mai ales de către paşnica burghezie comunistă din Bologna. Această situaţie de necunoaştere şi ignorare a rămas multă vreme neschimbată. Chiar şi după 1989, foarte puţini, în Occident, au încercat să reconstruiască o imagine mai completă, mai clară şi desăvârşită a Europei, integrând oamenii şi ţările din Est într-o istorie şi o perspectivă culturală comună.

Între timp, oraşele din nordul Italiei s-au umplut de români, bineînţeles de toate felurile: buni şi răi, cinstiţi şi răufăcători, cerşetori, ţigani, dar şi studenţi, turişti, profesori, oameni de afaceri. Mărturisesc că, eu personal, mă bucur, în sinea mea, dimineaţa când ies pe stradă în centrul Bolognei şi aud vorbind româneşte. Nevastă-mea, italiancă, uneori declară cu un aer orgolios-sfidător compatrioţilor săi puţini miraţi: Mio marito è romeno! (‘Soţul meu e român’!). În calitate de cuplu mixt ne simţim, într-un fel, o avant-gardă socio-antropologică. Pentru majoritatea italienilor, în schimb, românii au rămas nişte necunoscuţi, un fel de noi barbari care au ocupat, pe neaşteptate, străzile, pieţele, parcurile şi casele lor, fără ca ei, italienii, să fi avut timpul şi posibilitatea să-i cunoască, să-şi formeze o idee personală, mai clară şi nuanţată despre noii-veniţi.

Tocmai pe această lipsă de cunoaştere, am putea spune pe acest vid imagologic, presa italiană a clădit o imagine falsă şi deformată despre români. Din fericire, uneori ziarele mai rezervă câte o surpriză plăcută. De exemplu, în Corriere della Sera din 21 aprilie 2008, după ce în primele pagini am citit ca de obicei cu întristare despre decretele de expulzare a românilor, iar cronicarii m-au înştiinţat despre faptul că aproape toţi românii din Italia sunt criminali şi răufăcători, am ajuns în sfârşit la paginile culturale. Aici erau reproduse câteva pasaje din ultima carte, publicată postumă în Italia, a lui Gregor von Rezzori, în care marele scriitor născut în Bucovina vorbea despre tinereţea sa petrecută în Bucureştiul anilor Treizeci. Acolo, scrie von Rezzori, el învăţase o mare lecţie. Crescut cu mitul civilizaţiei occidentale, convins de faptul că din Est au venit barbarii care au distrus Imperiul roman, pe străzile Bucureştiului a avut revelaţia unui alt adevăr istoric: că de fapt occidentalii erau urmaşii barbarilor care au cotropit o civilizaţie rafinată şi înfloritoare, şi că Occidentul de fiecare dată s-a îmbogăţit de pe urma contactelor şi aporturilor venite din Orient.

Ce păcat că nu numai italienii, dar şi majoritatea românilor care în fiecare zi ajung în Italia, nu l-au citit pe von Rezzori!

Notă: Textul d-lui Cepraga face parte din grupajul realizat de Afrodita Carmen Cionchin „Italia de cealaltă parte”, apărut în ultimul număr – 27 iunie, 6/2008 – al revistei Orizont din Timişoara.

****************************************************************************

Număr dublu de diplome universitare pe piaţa muncii, în 2008

Simona Roşu, revista Capital, 18 Iunie 2008

Numărul absolvenţilor de facultate din Romånia va fi în vara aceasta de două ori mai mare decât cel de anul trecut. Ce impact va avea acest lucru asupra salariilor primite de tineri, imediat după finalizarea studiilor?

Articolul il puteţi citi aici:

http://www.capital.ro/index.php?section=articol&screen=index&id=109425&newsletter_link=1&utm_source=newsletter_saptamanal&utm_medium=email

***************************************

Theodor Baconsky: Câte ceva despre ambasadori

Cotidianul, 18 iunie 2008

Aşa cum chirurgii resping ipoteza că laserele i-ar putea scoate din joc, nici diplomaţii nu se grăbesc să admită că Internetul, CNN Factor sau convorbirile telefonice dintre şefii de stat îi vor lăsa fără obiectul muncii. E drept că revoluţia IT a conferit vechilor norme protocolare un aer oarecum faraonic…

E drept, de asemenea, că sfârşitul Războiului Rece a provocat schimbări esenţiale în funcţionarea sistemului internaţional. Nu doar vremea voiajelor în cupeul Orient Expressului a trecut: chiar fundamentele relaţiilor interstatale s-au modificat deodată cu harta geopolitică a lumii. Aş spune, prin urmare, că diplomatul contemporan e simultan mai puţin important decât predecesorii săi din Europa napoleoniană şi mai necesar ca oricând.

Importanţa profesiunii a scăzut, dat fiind că ambasadorul secolului XXI nu mai deţine monopolul culoarelor oficiale de comunicare. Pe de altă parte, utilitatea funcţiunilor sale curente a crescut direct proporţional cu gradul de complexitate al realităţii la care participă şi pe care o poate încă influenţa.

În epoca lui Joseph de Maistre, şeful de misiune avea tot răgazul să scrie, bunăoară, minunatele pagini ale „Serilor de la Sankt Petersburg“. După aproape două secole, ambasadorul s-a transformat într-un om-orchestră: redactează în continuare depeşe cifrate, dar are totodată datoria de a se pricepe (măcar un pic) la toate domeniile care mobilează o anumită relaţie bilaterală.

Capul său nu mai răsună de acorduri mozartiene, ci trebuie umplut cu date statistice, fişe juridice, dosare tematice, probleme de toate naturile, de la cele strategice până la cele economice sau culturale. Aleargă la aeroport pentru a primi delegaţii ministeriale, pregăteşte în culise toate evenimentele calendarului politic de nivel înalt, redactează o vastă corespondenţă cu instituţiile ambelor părţi, îşi reprezintă ţara în activităţile curente ale corpului diplomatic din capitala unde este acreditat… Spre a evita riscul unei relaxări excesive, el are, de asemenea, datoria de a face administraţie, pentru că o ambasadă se cere zilnic gospodărită până la detaliu.
Eficienţa unui ambasador depinde fireşte de personalitatea lui intelectuală, de capacitatea lucrului în echipă, precum şi de aptitudinea stabilirii unor contacte semnificative. Interacţiunile cotidiene te obligă să memorezi sute de noi figuri, pe care le păstrezi în priză sub pretexte cât mai elegante. Urmezi adesea cărări nebătute, inventezi formule, cauţi aliaţi. Se cuvine să filtrezi „instrucţiunile“ primite din ţară în funcţie de relieful schimbător al terenului pe care te mişti.
Cultivi precizia tehnică a enunţului (pentru că orice „statement“ va fi minuţios decodat), însă nu te poţi limita la convenţia „limbii de lemn“ (dacă nu intenţionezi să-ţi adormi interlocutorii). În plus, citeşti non-stop: telegrame, infograme, presă generalistă sau publicaţii de specialitate, acte publice, proiecte, scrisori, texte de lege, e-mailuri, bonuri fiscale sau teze de doctorat: totul e text, de jur împrejurul ceasului.

Nu ştiu dacă stereotipul diplomatului care „minte frumos“ a fost vreodată valabil, dar metoda cu pricina e sigur depăşită. Poţi fi mult mai convingător, astăzi, dacă practici autocritica onestă a situaţiei din ţara pe care o reprezinţi decât dacă ascunzi faptele într-un nor propagandistic.
Unii confraţi presupun că formarea unui serviciu extern al Uniunii Europene va diminua relevanţa diplomaţiilor naţionale, cel puţin în clubul statelor membre. Se tem că, peste 10 ani, cei 27 plus N îşi vor desfiinţa reciproc ambasadele… Analiza pe care o fac mă îndeamnă să stau liniştit, oricât de sincer ar fi sprijinul meu pentru o Europă capabilă să vorbească pe o singură voce.

Altfel spus, articularea unei politici externe şi de apărare comune, la Bruxelles, nu va exclude nici o clipă dinamica „tradiţională“ a intereselor exprimate la nivel bilateral. OK, Uniunea va continua procesul de extindere şi aprofundare, cu efecte instituţionale notabile. Dar asta nu va bloca geometria „cooperărilor consolidate“ între diferiţi parteneri comunitari legaţi prin afinităţi regionale, culturale sau lingvistice. Am presentimentul că diferenţa constituţională dintre SUA şi UE va supravieţui Tratatului de la Lisabona…

Spre finalul acestei descrieri implicate, mi-aş permite să formulez un soi de „aviz conform“ pe adresa tinerilor eventual atraşi de o asemenea carieră. Dragii mei, intraţi în diplomaţia românească numai dacă: 1. Vă iubiţi cu adevărat ţara, în ciuda gravelor defecte de fabricaţie apărute sub regimul comunist. 2. Preferaţi o viaţă profesională compusă din obligaţii permanente şi stres poliglot. 3. Sunteţi dispuşi să „scrieţi istoria“ doar pe subcapitole, bine ştiind că tot ce aţi realizat pe durata unei misiuni se va risipi ulterior, din motive independente de voinţa voastră. 4. Adoraţi călătoriile şi aveţi talentul de a descoperi umanitatea cu tot cu halucinanta şi seducătoarea ei diversitate. Mult succes!

*****************************************************************************************

Horia Roman Patapievici: Supremaţia televiziunilor, degradarea politicului

(Evenimentul Zilei, 5 iunie a.c.)

Din protagonist al politicii, cetăţeanul s-a transformat din ce în ce mai mult într-un spectator. Politica a devenit un spectacol mediatic, dirijat de nevoia politicienilor de a se alege şi de interesele trusturilor de presă, care deşi sunt economice în finalitate, se manifestă prin opţiuni politice atât ca expresie, cât şi ca mijloc de realizare. Devenind rating, politica a încetat să mai fie politică: ea nu se mai bazează pe convingeri politice, pentru a se exprima, şi nici pe formarea unei conştiinţe politice, pentru a funcţiona.

Televiziunile au preluat dezbaterea şi i s-au substituit. Din mijlocitori ai dezbaterii publice, moderatorii au devenit actori, apoi formatori, iar din formatori, sub influenţa intereselor patronilor şi a presiunilor politicii, s-au transformat în deformatori de opinie.

În formarea ori deformarea opiniei, moderatorul ori postul de televiziune a ajuns mai important şi decât politicianul invitat, şi decât ideile dezbătute. Aşa cum câmpul politic este împărţit pe partide, mass-media sunt cartelate pe patroni. Şi aşa cum opţiunile politice sunt grupate ideologic, mesajul trusturilor de presă este structurat în funcţie de interesele patronatului. Nu ideile politice fac agenda publică, ci interesele de emisiune ale moderatorilor cu rating. Nu mai este vorba de spirit public, ci de spirit parohial: şi nu al celor cu idei, ci al celor cu bani, poziţie, mijloace şi interese. Puterea presei a devenit profitul ei şi se împarte convenabil între cei care o fac şi cei pentru care se face. Presa, câine de pază (al democraţiei)? Da, într-un fel: dar nu împotriva duşmanilor, ci în favoarea beneficiarilor. Nu mai există nici inocenţă, nici prezumţie de bună- credinţă: toată lumea ştie că oricine va minţi, când îi va pica bine, pe oricine. (…)

(articolul integral la http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/806439/SENATUL-EVZ-Suprematia-televiziunilor-degradarea-politicului/)

***********************************************************

George Ivaşcu: Trăim înconjuraţi de personulităţi

– fragment din interviul luat directorului Teatrului Metropolis de George Rădulescu, publicat în Adevărul, 23 mai 2008 –

– Ce ar fi util pentru omul politic, în viziunea dvs.?

– Să înveţe măcar să spună adevărul, chiar dacă el este împachetat cu o fundiţă, dar să spună adevărul în care să şi creadă. Diferenţa între un artist şi un amator este că artistul crede în ceea ce face. Actorul se suie pe scenă crede în misiunea lui. Omul politic nu crede. Şi se simte că nu crede. Omul obişnuit nu mai poate fi păcălit atât de uşor.

– Credeţi că implicarea în politică a celor care au dobândit notorietate în alte domenii ar fi benefică?

– Cred că ar fi obligatorie. Şi vă spun de ce. Foarte mulţi oameni de calitate s-au retras. Noi nu mai recuperăm modele. Până acum au fost promovaţi oameni care au dus sacoşe. De aici criza de identitate de care vă spuneam. Noi nu mai avem modelul românesc Brâncuşi, modelul românesc Eminescu. Nemaicultivând astfel de personalităţi se nasc personulităţile, şi noi în asta trăim acum. Unde-i personalitatea, fie ea politică, culturală, de ce natură vreţi?

Şi sunt personulităţi care nu fac decât să intre într-un joc formal şi fals. Este mult mai comod. E mult mai greu să crezi în ceva şi să munceşti pentru lucrul ăla. Să te dedici acelui lucru. Și pe crucea ta acolo, că toţi ajungem la acel moment, să scrie ăsta a făcut treaba asta. Brătianu, Titulescu, cine vreţi dvs. Vorbim de o perioadă minunată a României. Nu discut acum cum era omul. Discut de misiunea pe care a avut-o.

– Dacă vi s-ar propune să candidaţi pentru vreo funcţie politică, aţi accepta?

– Nu m-am gândit. Din fericire am fost păzit, nu mi-au propus să intru în niciun partid. Ceea ce e bine, pentru că nu a trebuit să refuz pe nimeni. Se pare că nu am prezentat interes pe zona asta.

– Nu v-a cerut sprijinul niciun candidat? E o modă ca diverşi candidaţi să solicite sprijinul unui actor sau al unui sportiv cu renume…

– Probabil nu sunt atât de important pentru ei. Sau probabil sunt atât de puţini cei care ştiu cum arată un actor tânăr. Trăim un moment istoric şi foarte puţini oameni politici ştiu că s-a născut un teatru în România. Dezarmant de puţini. Sunt foarte speriat de acest fenomen de ignoranţă. Poate peste 20 de ani, când vor fi pensionari, vor spune că au fost contemporani cu naşterea unui teatru în România. De aia întotdeauna sunt fericit că există public.

Pentru că publicul a confirmat existenţa acestui teatru. Publicul vizitează acest teatru. Publicul ştie de acest teatru. Publicul iubeşte acest teatru. Omul politic habar nu are ce se întâmplă în cultura română. Din când în când dă o comandă. Nici măcar nu ştiu dacă există artişti tineri, plasticieni sau muzicieni. Din când în când se zbate cineva că e un băiat extraordinar care cântă la pian. Și trimit o groază de invitaţii la diverse ministere şi sala e goală. Cel mult îşi trimit nişte oameni apropiaţi. Dar nu există o elită. Pentru că s-a tras în a nu se înfiinţa elita. Până la urmă de asta oamenii de calitate s-au retras, au preferat să-şi vadă de treaba lor. Iar ei nu mai sunt identificaţi şi de aia România nu are amprentă.

(textul integral la http://www.adevarul.ro/articole/george-ivascu-traim-inconjurati-de-personulitati/352656)

********************************************************)

George Arun: Intelectualul faţă cu omul politic

În faţa jocurilor politice murdare, un cetăţean neinstruit şi ignorant are o scuză atunci cînd este cuprins de lehamite. În faţa aceleiaşi realităţi, un intelectual are datoria să fie critic şi să ia atitudine.

În 1990 mai mulţi intelectuali de prestigiu s-au implicat în spaţiul public, iar unii dintre ei au încercat să se implice şi în lupta politică. Au fost acuzaţi că se amestecă acolo unde nu e treaba lor. După această perioadă, ani de-a rîndul aceiaşi intelectuali au fost acuzaţi, mai ales din partea presei, că nu se implică în politică, preferînd să rămînă în turnul lor de fildeş.

S-au purtat mai multe polemici pe această temă, avansîndu-se ideea că alta ar fi fost soarta României dacă intelectualii de prestigiu şi-ar fi asumat răspunderi politice.

La vîrful puterii, fostul preşedinte Ion Iliescu nu a fost niciodată înconjurat sau susţinut de intelectuali de marcă. Dimpotrivă, personalităţile publice autentice i-au fost întotdeauna potrivnice.

Celălalt fost preşedinte, Emil Constantinescu, s-a bucurat de o largă susţinere a intelectualilor, pînă cînd a ajuns la Cotroceni. Apoi, fără prea multe ezitări, cei mai mulţi intelectuali i-au retras şi sprijinul, şi simpatia. Pe bună dreptate, s-au simţit păcăliţi. Altfel spus, după ce Constantinescu a ajuns la putere cu sprijinul intelectualilor, cuvîntul acestora nu a mai contat pentru el.

A venit rîndul lui Traian Băsescu să fie susţinut de intelectuali pentru a ajunge la Cotroceni. De această dată, susţinătorii preşedintelui nu i-au mai retras sprijinul în timpul mandatului, apreciind cîteva acţiuni ale acestuia, între care lupta împotriva corupţiei, predarea arhivelor SRI către CNSAS şi condamnarea comunismului.

În războiul dintre Băsescu şi Tăriceanu, intelectualii autentici şi responsabili s-au plasat corect de partea lui Băsescu. Iar atunci cînd monstruoasa coaliţie din parlament l-a suspendat pe preşedintele Băsescu, aceiaşi intelectuali au fost de partea preşedintelui, mai exact, împotriva jocului murdar petrecut în parlament.

O calitate reală a preşedintelui Băsescu este aceea că apreciază valoarea şi competenţa. Probabil că şi datorită acestui aspect, intelectualii îl susţin în continuare. Implicarea mai activă a intelectualilor în spaţiul public poate conduce, la un moment dat, şi la implicarea unora dintre ei în politică, în calitate de jucători.

Pentru că omul politic român este în totalitate necalificat. El nu acumulează capital intelectual, economic şi social, înainte de a intra în politică şi de a aspira la o anumită funcţie. Este pur şi simplu propulsat în acea funcţie prin relaţii de afaceri, interese sau rudenie, venind dintr-un perfect anonimat.

Calificarea profesională a intelectualilor nu este contestată de omul politic, însă este delegitimată atunci cînd s-ar apropia de terenul politic.

Încercînd să protejeze casta politică de intelectuali, omul politic nu face decît să se teamă că ar putea veni o zi cînd el ar apărea, prin contrast, în adevărata sa goliciune, incompetenţă şi demagogie.

(sursa: Deutsche Welle, 14 mai)

************************************

Jurnaliştii români din Europa îşi fac asociaţie

Paris, 10 mai (Mediafax)

Jurnaliştii români din străinătate care au participat la seminarul internaţional “Prezenţa mediatică românească în ţările Uniunii Europene”, organizat de Ambasada României la Paris de Ziua Presei, au hotărât să înfiinţeze Asociaţia Jurnaliştilor Români din Europa, care va avea sediul la Paris.

Prima întâlnire între conducerile celor mai importante ziare şi posturi de radio ale românilor din ţările Uniunii Europene a avut loc în 8 şi 9 mai, la Paris. Ea s-a desfăşurat sub forma seminarului internaţional de presă intitulat “Prezenţa mediatică românească în ţările Uniunii Europene”, organizat de Ambasada României la Paris, împreună cu Asociaţia “Agrupacio Romanesa per la Cultura Nou Horizont” din Valencia, informează un comunicat remis MEDIAFAX.

Printre jurnaliştii participanţi s-au numărat directorii sau redactorii şefi ai ziarelor Hou Horizont din Valencia (Adrian Vidroiu Stanca), Diaspora românească din Londra (Costel Tasente şi Zoia Tasente), Gazeta românească din Roma (Sorin Cehan), Adevărul (Madrid), Român în lume din Madrid (Felix Damian), Origini româneşti din Madrid (Cornel Drinovan), Noi în Spania (Madrid, Ana Maria Cornilă), Foaia românească din Gyula, Ungaria (Eva Iova Simion), postul de radio şi revista Pueblo Nuevo din Madrid (Romana Preoteasa şi Mugur Chiujdea), reprezentanţi ai postului de radio Radio France Internationale (Mircea Iorgulescu, Vasile Damian), directori de posturi româneşti de televiziune cu acoperire internaţională (TVR Internaţional, reprezentat de Beatrice Comănescu, Pro TV Internaţional, reprezentat de Doina Gradea), precum şi gazetari români aflaţi în Franţa.

În cele două zile de dezbateri, moderate de către consilierul media al Ambasadei României la Paris, Radu Ciobotea, au fost analizate problemele presei româneşti din străinătate, de la cele financiare până la cele de conţinut jurnalistic, de organizare redacţională şi de difuzare, găsindu-se numeroase formule de colaborare. De asemenea, a fost luat în discuţie şi subiectul colaborării dintre mass-media românească din ţările europene şi Guvernul României, pentru crearea unui mecanism util de informare publică pentru comunităţile româneşti.

La finalul seminarului, participanţii din străinătate au hotărât să înfiinţeze Asociaţia Jurnaliştilor Români din Europa, cu sediul la Paris, în scopul de a lansa acţiuni mediatice de anvergură, menite unei mai bune informări a imigraţiei româneşti cu privire la subiecte politice, sociale, culturale sau administrative, dar şi îmbunătăţirii imaginii României acolo unde aceasta este degradată în mod artificial şi nejustificat.

Seminarul a fost închis de către ambasadorul României la Paris, Teodor Baconschi, şi de secretarul de stat Mihai Gheorghiu, care au apreciat originalitatea ideii, precum şi nivelul discuţiilor şi caracterul eficient al întâlnirii.

******************************************

(BBC, 3 Mai) Europarlamentarii români din PNL au anunţat că săptămâna viitoare vor aduce în discuţie în cadrul plenului Parlamentului European problema imigranţilor din Italia.

Potrivit politicienilor români, unele declaraţii ale autorităţilor de la Roma ar încălca grav drepturile cetăţenilor europeni, precum şi legislaţia privind libertatea de mişcare.

Europarlamentarul PNL Renate Weber e de părere că Parlamentul European şi Comisia Europeană trebuie să reacţioneze imediat faţă de declaraţiile unor politicieni italieni făcute cu prilejul alegerilor parlamentare şi a celor pentru primăria Romei.

În discuţie, drepturile omului

Renate Weber a amintit de afirmaţiile comisarului european pentru justiţie, Franco Frattini, care se pare că va deveni noul ministru de externe al Italiei şi care a spus că cetăţenii altor ţări care locuiesc în Italia vor trebui să dovedească că dispun de anumite sume de bani pentru a nu fi expulzaţi. Iar unele autorităţi locale ar fi cerut chiar interzicerea căsătoriilor între cetăţenii italieni şi cei de altă naţionalitate. Renate Weber susţine că aceste declaraţii încalcă grav drepturile omului şi ar trebui sancţionate de Comisia Europeană.

“Dacă Italia va merge pe linia aceasta cred că vom putea discuta foarte ferm de faptul că Italia încalcă articolul 6 din Tratatul consolidat. Asta înseamnă grave violări ale dreptului omului şi vom putea discuta chiar despre eventuale sancţiuni, care pot să meargă până la suspendarea dreptului de vot pentru o anumită perioadă”, a spus Renate Weber. În opinia sa, guvernul de la Roma “trebuie neapărat să se delimiteze de toate aceste declaraţii. El trebuie obligat să acţioneze în conformitate cu legislaţia europeană”.

Imigraţia- un subiect disputat în Italia

Problema imigraţiei este una dintre temele cel mai aprins discutate în prezent în lumea politică italiană, în urma mai multor infracţiuni, unele violente, de care sunt acuzaţi străini, între care şi români. Uciderea la sfârşitul anului trecut a soţiei unui oficial italian de care a fost acuzat cetăţeanul român de origine romă Romulus Mailat a determinat începerea unei campanii de presă împotriva imigranţilor români din Italia.

Fostul guvern Prodi a adoptat o ordonanţă care stabilea criterii mai aspre pentru cetăţenii străini care doreau să muncească în Italia. Decretul a trebuit însă modificat în urma presiunilor Comisiei de la Bruxelles pe motiv că încălca o directivă europeană privind dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor Uniunii. Cu toate acesta, decretul îşi face acum simţite efectele, mai mulţi cetăţeni români care nu îndeplinesc anumite criterii fiind retrimişi în ţară, cu acordul autorităţilor de la Bucureşti.

Evacuări din Franţa

Italia nu este, însă, singura ţară care se confruntă cu probleme legate de imigraţie. Vineri, poliţia franceză a evacuat circa o sută de cetăţeni români de origine romă care locuiau ilegal în regiunea Essone. Potrivit organizaţiei pentru solidaritate cu familiile de români din oraşul Palaiseau, familiile de romi locuiau în pădurile din vecinătate din luna octombrie a anului trecut. O parte a acestora vor fi repatriate şi vor primi, în baza unui proiect iniţiat de autorităţile franceze, câteva mii de euro pentru a-şi putea cumpăra animale şi pentru a-şi deschide mici ferme în România.

*********************************************************************************

Monica Lovinescu: România va evolua abia când autorii masacrelor din ’89 şi ’90 vor fi cunoscuţi

Monica Lovinescu a afirmat, într-o discuţie purtată în 1995 cu Sorin Ilieşiu, că România „nu se va însănătoşi decât atunci când autorii masacrului din ’89 şi ai fratricidului din ’90 vor fi cunoscuţi şi, eventual, iertaţi pentru faptele lor”.

Sorin Ilieşiu, vicepreşedintele Alianţei Civice, a declarat că discuţia a avut loc în anul 1995, atunci când Monica Lovinescu venise, împreună cu Virgil Ierunca, în studioul său de la sediul Grupului pentru Dialog Social din Bucureşti, pentru a vedea varianta în lucru a filmului „Apocalipsa după Cioran”.

„Au văzut filmul în stadiul în care era la acel moment, după care am început o discuţie. Atunci când a venit vorba despre evoluţia României post-comuniste, Monica Lovinescu a spus că ţara asta nu va evolua decât după ce autorii masacrului din decembrie 1989 şi cei ai fratricidului din iunie 1990 nu vor fi cunoscuţi şi traşi la răspundere. A mai spus că aceştia ar putea fi chiar şi iertaţi, dar pentru a fi iertaţi trebuie ca ei să fie cunoscuţi şi să se căiască”, a declarat, vineri, pentru Mediafax, Sorin Ilieşiu.

Ilieşiu a susţinut şi el că românii ar putea ierta faptele „celor din cauza cărora au murit oameni”, dar numai în cazul în care aceştia îşi vor asuma vina.

„Dacă Monica Lovinescu poate să ierte, şi românii îi pot ierta pe vinovaţi, cu condiţia ca aceştia să fie cunoscuţi şi să depăşim stadiul actual din această ţară, în care stăm, de 18 ani, la masă cu criminalii fără ca aceştia să aibă vreo mustrare”, a spus Ilieşiu.

Sursa: www.mediafax.ro, 25 aprilie 2008

*******************************************************************************************

“Dire Straits” refuză să concerteze la Timişoara de frica românilor din Italia

Timisoara, 16 aprilie 2008

Mark Knopfler, liderul formaţiei Dire Straits, a decis să nu mai concerteze la Timişoara după ce a aflat de infracţiunile comise de românii din Italia

Viceprimarul timişorean Adrian Orza a dezvăluit că municipalitatea de pe Bega se afla în tratative avansate pentru a aduce anul acesta formaţia Dire Straits la Timişoara. Concertul nu va mai avea, însă, loc, deoarece membrii formaţiei s-au speriat de… infracţiunile comise de români în Italia. “Am avut discuţii cu Mark Knopfler, de la Dire Straits, ca să vină să concerteze în TImişoara în această primăvară. Ei chiar aveau concerte în apropierea României în această perioadă, aşa că am fi putut să îi aducem. Până la urmă, s-a hotărât să nu mai vină, din cauza scandalurilor cu românii din Italia”, a precizat Orza.

În schimb, începând cu 10 mai, primăria va relua proiectul “Timişoara, Mica Vienă”, în Piaţa Unirii urmând să fie susţinute concerte aproape în fiecare zi. Printre primii care vor urca pe scenă vor fi Ingrid, Ştefan Bănică Junior, Paula Seling şi Al Bano.

(Sursa: www.banateanul.ro)

*******************************

Preşedintele Comitetului Olimpic Internaţional cere o rezolvare paşnică a conflictului din Tibet

În contextul protestelor organizate la Londra de către militanţi pentru libertatea Tibetului, preşedintele Comitetului Olimpic Internaţional, Jaques Rogge, a cerut o rezolvare paşnică a situaţiei din Tibet. CO lansează un apel la găsirea unei soluţii pe calea dialogului, datorită protestelor internaţionale pe care conflictul le-a declanşat, a spus acesta cu ocazia unei întâlniri avute cu reprezentanţi ai CO naţional chinez la Beijing. Violenţa nu este în spiritul Jocurilor Olimpice, a mai adăugat preşedintele forului sportiv.

La Londra, activişti pentru libertatea Tibetului au încercat în repetate rânduri să fure flacăra olimpică de la maratonişti şi să o stingă. Manifestanţii au strigat pe tot parcursul flăcării în capitala britanică “Libertate pentru Tibet”. Maratonista Paula Radcliffe crede însă că aceste metode nu sunt corecte.

“Este o problemă importantă şi sunt de părere că trebuie sensibilizată opinia publică, dar sincer nu cred că acestea sunt mijloacele corecte. Aici este vorba despre sport şi despre Olimpiadă, nu despre unde se duce flacăra olimpică şi despre unde sunt organizate Jocurile”.

Nu de aceeaşi părere sunt protestatarii. Anne Holmes este reprezentant al campaniei pentru un Tibet liber.

“Jocurile Olimpice au fost politizate încă din 2001, atunci când a fost luată decizia ca ele să fie organizate în China. CO Internaţional a legat atribuirea dreptului de organizare de îmbunătăţirea situaţiei drepturilor omului. Ce s-a întâmplat a fost însă exact opusul. În plus, Beijingul a promis şi garantarea libertăţii presei, iar în secunda în care au început neliniştile în Tibet, presa nu a mai avut acces în zonă. Deci da, este cu totul potrivit să ne folosim de JO pentru a condamna încălcarea drepturilor omului din China”.

Deutsche Welle, 7 aprilie 2008

*********************************

Andrei PLEŞU: Cititul cărţilor

(www.dilemaveche.ro, 29 martie 2008)

Aud tot mai des o formulă care mă contrariază: „a citi cărţi“. „Ce faceţi în timpul liber?“ „Citesc cărţi.“ „Mai citeşte şi tu cărţi, că nu strică!“ „Am auzit că X citeşte cărţi.“ Pînă mai ieri, cititul îşi subînţelegea complementul direct. Puteai, desigur, să citeşti şi gazete sau scrisori sau inscripţii, dar, în genere, a spune despre cineva că „citeşte“, că e „un tip citit“, că e „un mare cititor“ implica, necesarmente, obiectul numit „carte“. Citim cărţi, ce altceva? Există, e drept, formula celebră a lui Miron Costin despre „cetitul cărţilor“. Dar ea se referea la o ocupaţie încă minoritară, care trebuia definită precis. În plus, cronicarul folosea pluralul avînd în minte, inevitabil, Cartea, pe care multiplicitatea „cărţilor“ nu face decît să o reflecteze edificator. („Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditorul nostru, Dumnezeu…“) Reapariţia, într-un context cu totul nou, a expresiei cronicăreşti sugerează reintrarea lecturii în condiţia minoratului. „A citi“ nu mai e, astăzi, o ocupaţie atît de răspîndită încît să fie enunţată ca atare, fără detalii. De citit, mai citim cîte ceva. Dar cărţi nu prea mai citim. Pe de altă parte, cărţile continuă să apară, să se înmulţească epidemic, să alimenteze galopant librăriile şi bibliotecile. Se scrie imens. De aceea, a vorbi numai de „declinul lecturii“ e a neglija un straniu fenomen complementar: „inflaţia textului“. În ziua de azi, pierdem contactul cu universul cărţii, nu doar pentru că nu mai avem timp, nu doar pentru că preferăm computerul şi televizorul, ci şi pentru că sîntem înconjuraţi de prea multe cărţi. Abandonăm, uneori, mai degrabă din cauza saţietăţii, decît din cauza subţierii apetitului. Dacă nu mai citim nu este pentru că nu avem ce, nu pentru că bibliotecile s-au golit, nu pentru că avem alte tentaţii, ci, dimpotrivă, pentru că bibliotecile stau să pocnească, pentru că oferta e inhibitorie.

Oricine a trecut, în ultimii ani, prin încercarea unui sondaj bibliografic, ştie ce spun. În fiecare zi, subiectul de care te ocupi, oricare ar fi el, e abordat de o puzderie de „colegi“ din toată lumea. Apar, trimestrial, mii de pagini noi: reorganizări ale informaţiei, reformulări, descoperiri de detaliu sau de anvergură. Efectul e descurajant: dacă eşti cît de cît realist, ştii, de la bun început, că n-ai să poţi acoperi niciodată materia care se revarsă, asfixiant, asupra ta. Scrupulul investigaţiei exhaustive e condamnat la utopie şi ridicol. Rişti să mori în preliminarii sau să cazi într-un soi de diletantism eroic. Cantitatea te demobilizează: la ce bun să continui, la ce bun să contribui, vanitos sau inconştient, la criza de supraproducţie a savantlîcului contemporan? Ori renunţi la scris, ori scrii pentru plăcerea proprie, fără pretenţii, fără ambiţii auctoriale. Mulţimea cărţilor provoacă, necesarmente, criza criteriilor. E din ce în ce mai greu să alegi, să te orientezi, să desparţi apele: devii fie un consumator lacom şi decerebrat, fie umbra, inactuală, a propriilor idiosincrazii. Cît despre literatorii incontinenţi, ei scriu somnambulic, scuturaţi de lungi accese de grafomanie şi narcisism. Îi citesc cîţiva prieteni, snobii şi o mînă de experţi indescifrabili.

În aceste condiţii, propun redobîndirea chefului pentru citit printr-o temporară asceză. Cei care n-au citit şi nu citesc nu mă interesează, deocamdată. Cei care însă citesc prea mult, să facă o „haltă de ajustare“. Să suspende, o vreme, frecventarea bibliotecilor, să privească în gol, să reflecteze fără suport livresc. Iar cei care scriu, să scrie mai puţin…

*******************************************

Monica Lovinescu doneaza casa din Paris statului român

www.ziare.com, 13 martie 2008

Cunoscuta scriitoare Monica Lovinescu doneaza statului roman propria casa, cu terenul aferent, situata in Paris, in strada Francois Pinton nr. 8, 75019, informeaza editia online a Ziarului de Iasi. Bunul va deveni proprietate publica a statului in administrarea Ministerului Afacerilor Externe, in serviciul comunitatii romanesti din Franta relatiilor culturale dintre Romania si Franta si pentru conservarea patrimoniului simbolic al emigratiei romanesti din Franta si va fi utilizat exclusiv in scopuri non-profit.

Guvernul a autorizat miercuri Ministerul Afacerilor Externe sa accepte aceasta donatie cu sarcini propusa de scriitoarea Monica Lovinescu, rezidenta in Franta, in favoarea statului roman.
Sarcinile care revin statului roman, in urma donatiei, sunt: constituirea si conservarea unui fond de lucrari ale literaturii romane si straine; crearea unui centru cultural roman intitulat “Memorial Ierunca-Lovinescu”.
Statul roman se obliga de asemenea sa infiinteze o bursa anuala “Ierunca-Lovinescu” in favoarea studentilor romani din Franta, acordata de Ministerul Afacerilor Externe, si sa asigurare cazarea pentru studentii beneficiari ai sus-mentionatei burse in spatiul locativ ce face obiectul donatiei.
Toate cheltuielile aferente donatiei si indeplinirii sarcinilor care revin donatarului se asigura, incepind cu anul 2008, din fondurile pentru sprijinirea activitatii romanilor de pretutindeni si a organizatiilor reprezentative ale acestora aprobate in bugetul MAE prin legile bugetare anuale.

****************

Români la Veneţia

George Buhnici, Ziarul de Duminica, www.zf.ro, 29 feb. 2008

M-am obisnuit sa vad Italia numai din goana de la un reportaj la altul. De la o baraca de nomazi sub un pod care colcaie de sobolani pana la Chestura, dupa un roman acuzat de crima, viol sau talharie. Oricat de urat ne-ar trata uneori presa italiana, trebuie sa admitem ca “raii” nostri ne-au facut in 2007 sa ne rusinam ca vorbim romaneste pe strazile Romei sau ale oricarui alt oras din Peninsula.

Si cand credeam ca nimic nu ne mai poate spala de rusine, ne trezim invitati de onoare la Carnavalul de la Venetia. Asa ca am mers sa vad minunea, prea putin increzator ca poate fi adevarat. Am trait insa o revelatie. Suntem acasa la Venetia. Nu ma refer doar la vanzatorul de la magazinul de masti plecat de la Galati, unde lucra la Sidex, ori la fata amabila care serveste la cafenea, fugita din saracia moldoveneasca, sau la chelnerul de la terasa plecat si el de la Radauti. In afara acestor ambasadori tacuti care duc cu ei doar munca si bunul-simt, Romania are la Venetia mai mult decat atat. Avem o Casa. Un palat. Institutul Român de Cultura si Cercetare Umanistica.

Iorga si Institutul

“Ai nostri vor veni aici, vor sta in aceste incaperi pline de amintiri, vor contempla de la ferestrele largi intinderea rosie a acoperisurilor si intinsele orizonturi. Vor cobori apoi pe cele mai frumoase strazi din lume si vor ramane ore indelungi in fata pietrelor in care e intruchipat Dumnezeul frumusetii eterne. Iar cand vor reveni in patrie, ceva din Venetia ii va insoti” spunea Iorga in discursul sau de inaugurare. Iar asta a fost posibil prin straduinta marelui Iorga si a donatiilor Bancii Nationale a Romaniei, ziarului Universul, Ministerului Comertului si Institutului de Studii Sud-Est Europene (creat de Nicolae Iorga la 24 ianuarie 1924), “care si-a sacrificat in acest scop bugetul pe ani intregi”, cum constata Iorga insusi in discursul inaugural. Ar fi fost, cel mai probabil, crucificat de presa in vremurile moderne, insa pe atunci efortul a reprezentat o investitie pe termen foarte lung, care arata acum roade cu adevarat neasteptate. Prin stradania oamenilor de la Institut, in 2008, Romania este invitat de onoare, si unicul de altfel, in pavilionul Italiei de la Bienala. Am inceput sa cred ca tot ceea se ce se intampla este adevarat, dupa ce am vorbit cu oficialitati din domeniul turismului si culturii venetiene care nu mai conteneau sa ne laude.

Marketing si cultura

Augusto Salvadori, directorul pentru turism al Comunei Venetiene, imi povestea cu insufletire ca a fost in Romania. Stie de Sibiu, Brasov, manastiri sau Delta Dunarii, despre care vorbeste fascinat. Imi spunea ce bogatii fantastice avem, nemaiintalnite in Europa. Il ascultam si ma intrebam cati dintre romanii din Romania au vizitat macar o parte din aceste obiective inainte sa plece in vacanta prin strainatate. Stam ca o closca peste puii de aur pe care nu stim sa ii scoatem la poze. Italienii spun despre noi ca avem valori, talente si tot ce ne trebuie ca sa facem turism cultural, cum face Venetia, si chiar mai bine. Doamna Luana Zanella, directorul cultural al Comunei Venetiene, spune ca metoda e simpla, poate chiar prea simpla. Imagini mari si expresive care sa atraga turistii sa vina sa vada mai mult.

Dincolo de aparente

Se pare ca am inceput sa invatam lectia asta. In pavilionul Italiei la Bienala de la Venetia, unde suntem invitati, Romania a expus numai postere mari, cateva lucrari artistice ale unor artisti tineri, ceva proiectii de videoclipuri muzicale, film romanesc si, intr-un colt, o proiectie cu filmul Dracula. Ovidiu Ioan Silaghi, ministrul pentru IMM, comert, turism si profesii liberale, spune ca: “Vrem sa aratam si o alta fata a Romaniei. Ati vazut, o singura sala este cu contele Dracula, celelalte sunt altceva”. In sfarsit, iesim si noi cu altceva in lume. O prezenta tanara, dinamica, “fresh”, care i-a convins pe italieni sa ne ia alaturi de ei la unul dintre cele mai importante evenimente turistice si culturale ale planetei. Romania este de acum partener al Italiei la carnavaluri si bienale, cu propriul stand, cu propria creatie, cu propria energie. Nici o vorba despre scandaluri, despre hotii si criminalii nostri. Senzatia, intr-un astfel de moment, este de respect si umilinta pentru acesti oameni care incearca sa ne trateze privind dincolo de aparente. Italia ne intinde o mana calda atunci cand suntem in cea mai proasta lumina de ani buni. E ca si cum ne-ar spune: “Hai sa uitam ce a fost. Vino la noi, la masa!”. Devenim astfel gazde la o masa unde musafirii sosesc hamesiti dupa cultura, din toate colturile lumii. Venetia aduna in fiecare an 20 de milioane de turisti, iar cetatea din Laguna ne invita sa ii ademenim mai departe, la noi acasa, cu mamaliga si branza de la Bran, peste din Delta sau o vizita pe la manastiri.

Capra pe Podul suspinelor

Cu imaginea aceasta in minte, am mers apoi la parada calusarilor, caprei si tarafurilor noastre aduse in Cetatea Dogilor sa ne reprezinte. Cineva imi spunea ca aratau penibil printre costumele spectaculoase din Venetia. Eu spun ca aratau perfect si ca merita sa ne mandrim cu Ansamblul “Codruletul” din comuna Vorona, judetul Botosani, spre exemplu. Una dintre formatiile folclorice taranesti care valorifica stravechile datini si obiceiuri traditionale romanesti, practicate in timpul sarbatorilor de iarna. Un taraf plin de energie care pune in miscare sangele de italian, japonez sau american, la fel de bine cum o face acasa, la targul de iarna de la Vorona. Pe muzica lor, calusarii din ansamblul “Plaiurile Oltului” au facut legea pe stradutele inguste din Venetia. Ansamblul infiintat la Slatina in 1979, in ziua de “Sfantul Nicolae”, la inceput ca formatie de amatori, a ajuns deja un grup profesionist, cu premii obtinute la festivalurile din tara si din strainatate.

Obiceiuri romanesti mai vechi decat Carnavalul

Am facut senzatie insa cu Turcul, Capitanul, Irodul, Caprele, Tapii, Fluierasul, Maresalii sau Tiganii, Manditele, Fanariotii, Mosneagul, Baba, Dracul, Moartea. Pe scurt, despre “Jocul Caprei si mascatii” din Borca. Un obicei vechi de sute de ani, chiar mai vechi decat Carnavalul. Daca mascatii din Venetia sunt o poveste de culoare, ai nostri spun deja o legenda ancestrala, care exprima stravechi credinte precrestine legate de fertilitatea pamantului, de sporul turmelor si alungarea raului, intruchipat de frigul iernii si uscaciunea vegetatiei inghetate. Jocul Caprei este o pantomima exuberanta, plina de fantezie, care exprima metaforic lupta dintre spiritele bune si cele rele. Prin vitalitatea sa excesiva, Capra, inconjurata de nenumarate personaje mascate, ce intruchipeaza diversele racile ale caracterului uman, atrage si fascineaza asistenta. Dansul mascatilor se desfasoara totdeauna in cerc, pentru a circumscrie raul si a-l zdrobi, pentru a nu-l mai lasa sa circule liber printre oameni.

Masti care vorbesc

Bun. Stau putin stramb si gandesc drept. Parca ne-am cam obisnuit cu mastile noastre din panusi de porumb, lana, carpe si dinti de fasole. Ale lor sunt spectaculos de frumoase. Atunci cum sa le compari? M-a lamurit Paul Buta, creator de masti romanesti de la Galati care isi vinde cu succes lucrarile la un pret de 30 de euro in poarta Institutului, la Venetia.

– Ia, zi matale, ce parere ai de mastile italienilor?

– Sunt reci, sunt sterile, sunt frumoase, dar atat. Ale noastre vorbesc. Numai cand te uiti la ele te umfla rasul.

– Adica rade lumea de noi?

– Ce-i mai frumos decat sa faci lumea sa rada? O femeie, cat e de frumoasa, daca e rece, nu te “licheşti” de ea. De-ale mele te “licheşti” imediat.

Sa inceapa petrecerea!

Cu astfel de oameni am reusit sa impresionam. Energia calusarilor si a mascatilor nostri a incalzit aerul umed si rece dintr-o Venetie ploioasa, dar si sufletele turistilor. Ai nostri au trecut pe stradute si poduri ca un val de caldura care a ajuns pana in Piata San Marco.

Acolo i-am gasit si pe artistii nostri moderni care stiu sa zgandare spiritul, nu doar sa il gadile. Dan Puric cu pantomima sa de geniu, limbaj universal al teatrului, a avut spectacole aplaudate la scena deschisa. La fel si Teatrul Masca.

O mentiune speciala pentru Marius Mihalache care a urcat pe scena mare din Piata cu band-ul sau sa le cante italienilor despre cucul romanesc. De succes s-au bucurat si Amadeus, Fanfara Savale, Nicolas Simion, Nightlosers, Philarmonia si cei de la Shukar Collective.
Noptile le-am incalzit tot noi, la petreceri cu muzica mixata de DJ Vasile, DJ Gojira sau Electric Brother. Ei au adus ritmurile etno romanesti in contact cu muzica electronica. Rezultatul a fost inca un succes neasteptat la tinerii italieni care au umplut sala de petrecere in fiecare seara a Carnavalului.

Asa ca m-am lasat prins si eu in petrecere. Mi-am pus o masca traditionala romaneasca facuta de artistul Paul Buta si am defilat alaturi de ai nostri peste canalele inguste din Venetia. Am facut sa rada zeci de oameni si am speriat turistele japoneze cu masca mea din carpe si coarne de vaca. Si atunci mi-am dat seama de ce ne iubeste Italia. Ii aducem ceva bun, ceva ce italienii incep sa piarda. Energie, buna-dispozitie si traditii adevarate.

************************************

Poate multilingvismul consolida Europa?

Sandra Pralog

(Revista 22, n. 938, 26 februarie 2008 – 03 martie 2008)


Cand Romania a primit portofoliul multilingvismului in Comisia Europeana, carcotasii au denigrat mandatul spunand ca este neinsemnat. Intre altele, criticii socoteau importanta prin prisma banilor alocati (care, la peste 1 miliard de euro, nu-s putini), pentru ca reprezinta un buget relativ mic in constelatia portofoliilor “grele”. Ce nu reiese insa din ecuatia financiara este importanta limbilor pentru identitatea Europei. De fapt, gestionarea alchimiei multilingvismului poate, in timp, face sau desface Europa.

Deviza Europei, de “unitate in diversitate”, trebuie intai sa rezoneze practic. Ideea se traduce prin unitatea valorilor fundamentale (libertate, drepturile omului, egalitatea sexelor etc.) declinata in expresii culturale diferite, fiecare egala celeilalte. Dar, in domeniul lingvistic – nivelul cel mai de baza intr-o Europa in miscare -, ideea de “unitate in diversitate” devine un oximoron, o imposibilitate, caci diversitatea impiedica unitatea. Cum poate deveni functional un sistem cu 23 de limbi oficiale, fara a crea o adevarata babiloniada? Si, pe de alta parte, cum te poti intelege fara a ceda tentatiei de a elimina din prea-plin, pentru a ajunge la mult ravnita unitate? Se cauta, deci, “cvadratura cercului”… Provocarea este sa comunicam, prezervand, in acelasi timp, toate limbile.

Nu stiu sa existe o solutie-miracol, dar un raport recent, propus de un grup de scriitori si filosofi europeni (din care cu onoare am facut parte), a propus cateva solutii pentru ca multilingvismul sa poata consolida Europa, si nu sa o subrezeasca. (Pentru versiunea integrala – inclusiv in romana! – vezi http://ec.europa.eu/education/policies/lang/languages_en.html).

Raportul pleaca de la premisa ca engleza, ca limba internationala, este din ce in ce mai necesara, dar, in acelasi timp, din ce in ce mai putin suficienta. (Avand multi locutori, ea nu mai confera un avantaj competitiv.) Deci cunostinta unei limbi internationale (nu doar engleza, dar si franceza sau spaniola) trebuie suplimentata cu maiestria intr-o limba mai putin uzitata, care sa confere vorbitorului o nota distinctiva pe CV. Importanta limbilor se vede lesne in domeniul comercial – un economist spunea ca poti cumpara orice utilizand o singura limba, dar, daca vrei sa vinzi, trebuie sa cunosti limba clientului tau.

Multilingvismul are impact si asupra relatiilor bilaterale, unde, pentru o relatie temeinica, este preferabil ca dialogul sa fie purtat in una dintre cele doua limbi, si nu intr-o limba terta, cum este de cele mai multe ori cazul acum. Astfel, trebuie incurajata formarea unei mase critice de locutori ai tuturor limbilor europene, fara exceptie, pentru ca relatiile dintre tarile Europei sa se stranga. In alte cuvinte, atunci cand vor exista, sa zicem, suficienti vorbitori de poloneza in Portugalia, relatiile bilaterale si dialogul intre cele doua popoare va spori, schimburile economice vor inflori si, de asemenea, va creste si sentimentul de apartenenta la un spatiu comun, Europa. Mai mult, invatarea limbilor “pe perechi” functioneaza indeosebi intre statele vecine, unde necesitatea convietuirii intr-un spatiu comun si curiozitatea despre celalalt sunt sporite si unde fluenta lingvistica inlesneste schimburile comerciale si culturale.

In 2002, la Barcelona, Comisia Europeana a invitat statele membre sa ia in considerare predarea a doua limbi straine, in plus fata de limba materna. Asadar pledoaria ca fiecare cetatean al Europei, afara de a invata o limba de circulatie internationala, sa adopte de asemenea si o limba de suflet rezoneaza. “Limba personala adoptiva”, cum este ea numita in raport, este o limba a carei cultura fascineaza si in ale carei taine locutorul isi doreste sa patrunda. Ea devine astfel nu atat o a doua limba straina, ci, mai curand, o a doua limba materna. Oamenii o pot invata oricand in viata, cand isi doresc sa paseasca intr-o lume noua, caci – asa cum spunea Cioran – traim intr-o limba si nu intr-o tara si suntem de atatea ori oameni, cu fiecare limba pe care ne-o insusim.

In fine, un ultim argument pentru a adopta oricare dintre limbile Europei – si nu numai! – este insasi migratia întetita de pe continent. Ca imigrant, nu te poti integra fara sa cunosti limba tarii in care traiesti (dar nu in detrimentul ancorarii profunde in cultura si limba materna, generatoare de identitate.) Pe de alta parte, “gazdele” nu te pot aprecia daca nu cunosc ceva din obiceiurile, cultura si limba ta. Deci si tarile gazda, la randul lor, vor trebui sa invete sa comunice mai bine cu migrantii, in limba lor. Atentatele teroriste de la Londra servesc drept un puternic rapel despre fragilitatea sentimentului de apartenenta in absenta respectului mutual, ilustrat inclusiv prin propasirea limbilor.

Deci departe de deriziunea cu care a fost privita la inceput, problematica limbilor este asadar in centrul tuturor domeniilor europene – cultura, economie, securitate – si, mai mult, chiar in inima ideei insesi de “Europa”. Nu doar pentru ca tot ce se intampla la Bruxelles trebuie comunicat si la periferie, dar pentru ca limbile reprezinta identitatea culturala a popoarelor si gestionarea adecvata a comunicarii face ca bogatia patrimoniului european – reprezentat de limbi, religii si culturi – sa se pastreze sau sa dispara. Iar asta face diferenta intre melting-pot-ul american, care malaxeaza diferentele, si diversitatea culturala europeana, care le afirma.

Fara sa-si dea prea bine seama, romanii au nimerit la locul potrivit – ba, mai mult -, chiar in miezul problemei. Istoria face din Romania un simbol interesant. Strainii se minuneaza cand afla ca poporul roman a trait timp de aproape doua milenii in state separate, sub influenta a trei imperii cu culturi total diferite (Otoman, Austro-Ungar si Rus), dar, cu toate astea, romanii vorbesc exact aceeasi limba, fara dialect. Este asadar o dulce ironie ca tocmai reprezentantul unui popor care si-a gasit forta in unitatea limbii (si viceversa: unitatea in forta limbii) gestioneaza acum rolul limbilor in Europa…

**************************

De ce nu (re)vin românii

Andrei Postelnicu – http://www.capital.ro, 27 feb. 2008

Din cauza unei lipse acute de gândire strategică, România nu are însă nicio şansă să le poată oferi foştilor emigranţi motivaţii non-financiare de a reveni prea curând. Târgul locurilor de muncă de la Roma, organizat pentru a-i îmbia pe români să revină acasă, a atras 700 de potenţiale candidaturi pentru vreo 7.000 de posturi vacante. Când cererea e numai o zecime din ofertă, se impun întrebări incomode şi discuţii dureroase, indiferent de produsul adus pe piaţă.

În ecuaţia de faţă, produsul îl constituie locurile de muncă. Ofertantul este România, în timp ce potenţialii „muşterii“ sunt miile de emigranţi plecaţi în căutarea unei vieţi mai bune. Reticenţa acestora de a reveni acasă, reflectată prin întrebările puse angajatorilor, arată provocările la care România trebuie să răspundă pentru a-şi asigura dezvoltarea economică pe termen lung.

Românii din Italia au vrut să ştie nu doar ce locuri de muncă vor putea avea soţiile lor, dar şi la ce fel de şcoli au acces copiii în cazul în care familiile s-ar întoarce în ţară. Întâmpinaţi cu discuţii despre salarii şi câştiguri, ei au vrut să afle detalii despre cu totul alte lucruri, care ţin de un barem la care România nu se clasează deloc strălucit: calitatea vieţii.

Premisa organizării aşa-zisului târg de la Roma nu este greşită. Ea vine în contextul unei aparente inversări a migraţiei muncitorilor în alte ţări est-europene. Mult temutul „instalator polonez“ pare să fie din ce în ce mai tentat să treacă Marea Mânecii şi Vistula în sens invers, ademenit de posibilitatea de a face, la Varşovia sau la Cracovia, bani comparabili cu cei din Londra, Glasgow sau York.

Problema este că România nu-i Polonia. Odată eliminate, sau cel puţin estompate, diferenţele salariale dintre patriile adoptive ale românilor şi ţara lor natală, rămân factorii care ţin de viaţa la care pot aspira muncitorii migranţi. Unii polonezi se întorc pentru că nu mai par convinşi că Vestul le oferă altceva în afara salariilor mai mari. Românii sunt sceptici pentru că nu par convinşi că România mai are altceva de oferit în afara unor salarii mai mari (comparativ cu cele de acum câţiva ani). Din cauza unei lipse acute de gândire strategică, România nu are însă nicio şansă să le poată oferi foştilor emigranţi motivaţii non-financiare de a reveni prea curând.

„Stranierii“ prind Realitatea TV prin satelit şi vin acasă măcar o dată pe an. Văd cât de congestionate şi de poluate sunt drumurile, ştiu în ce hal au ajuns şcolile şi spitalele, sunt la curent cu situaţia politică. Mai informaţi şi mai educaţi, se mulţumesc să-şi revadă rudele în vacanţe şi iau calea Vestului după fiecare concediu, lăsând în urmă case bine dichisite, dar goale.

Zeci de ani de investiţii insuficiente în infrastructură, educaţie şi sănătate acţionează acum ca o barieră în calea resursei de care România are nevoie din ce în ce mai mare: talentul şi puterea de muncă a propriilor săi cetăţeni. Fiindcă au avut experienţa traiului într-o societate care funcţionează, aceştia sunt o resursă mult mai valoroasă decât investiţiile Nokia sau Ford, putând deveni o forţă de schimbare pe care niciun şantier nu o poate constitui, o forţă de care România are cea mai mare nevoie.

************************

Sensul fals al realităţii

Andrei Cornea – http://www.revista22.ro, Nr. 8 (937) / 19-25 februarie 2008

Toata lumea recunoaste in ultimul timp ca invatamantul romanesc universitar si preuniversitar e deficitar. Asa stand lucrurile, se fac eforturi – s-ar zice – pentru imbunatatirea lui. Se fac chiar mari proiecte pentru modificarea legislatiei. In invatamantul universitar au aparut noi organisme de control al calitatii, precum ARACIS. Profesorii completeaza anual, ba chiar semestrial numeroase formulare si fise de evaluare si autoevaluare. Facultatile si departamentele intocmesc de zor planuri de cercetare etc. Rotitele birocratice se invart cu repeziciune.Ceea ce nu se spune, oficial bineinteles, este ca marea degradare s-a produs in ultimul timp. In universitati, de pilda, ultimii 10 ani au condus la o scadere a calitatii fara precedent chiar si in epoca comunista. La inceputul anilor ‘90 lucrurile aratau destul de bine: era o infuzie de oameni mai tineri, capabili, cu lucrari. Studentii erau interesati, curiosi, flamanzi de lecturi noi si cunostinte noi. Unii faceau a doua facultate din placere. Chiar in preajma lui 2000 mai gaseai in fiecare an de studii un numar consistent de studenti buni si chiar cativa exceptionali. Astazi, astfel de evenimente devin raritati.Ceea ce se observa mai intai e o coborare drastica a standardelor: acum 10 ani (ca si acum 20 de ani), la facultatile umanistice ale Universitatii Bucuresti, majoritatea examenelor de an erau in scris si oral, in timp ce, azi, toate examenele sunt sau in scris, sau oral. Mai grav, in ultimul timp, tot mai multe facultati renunta la examenul scris de la licenta, de cele mai multe ori sub presiunea studentilor. Licenta – obtinuta numai dupa trei ani – va presupune doar o lucrare de diploma, nu arareori contrafacuta si copiata dupa Internet sau confectionata contra bani de altcineva. Explicatia? Simpla: nivelul general al studentilor si motivarea au scazut dramatic in ultimul timp – mai cu seama in ultimii 10 ani.In general, presa, dar si autoritatile intretin o atmosfera mai curand defavorabila profesorilor, menajandu-i pe studenti. Acestia se plang constant de slabiciunile invatamantului romanesc (de stat sau privat) – si au dreptate adesea, fara insa sa se intrebe daca nu au si ei o responsabilitate. Citesc dintr-un sondaj de opinie publicat de 22, nr. 6 (935), cateva critici ale unor studenti, luati la intamplare, dar recunosc in ele reprosuri mai generale pe care le aud frecvent.O studenta de la limbi straine se plange, de pilda, ca materiile “sunt abstracte” si ca ar trebui sa se puna accent “pe latura practica, nu pe cea teoretica”. Ea sustine ca multe lucruri pe care le invata “nu vor ajuta la nimic”, “nu vor folosi niciodata studentilor”. Dar ce poate insemna aceasta in contextul respectiv, al limbilor straine? Haideti sa “citim printre randuri”, ajutati si de experienta pe care o avem in domeniu. Inseamna ca se studiaza inca literaturile straine, ca, de pilda, se tin cursuri despre Dante, ori Goethe, ori Ronsard. Or, Doamne fereste, despre Eschil! Inutil, nu-i asa? In plus, inseamna ca inca se mai studiaza lingvistica ori pragmatica, ori alte materii filologice, precum stilistica sau teoria literaturii. “Prea teoretic, prea abstract”, nu-i asa? Studentii respectivi nu vor sa auda de asa ceva. Ei vor sa invete o limba straina, maximum doua si atat, fara literatura, fara cultura si civilizatie, fara auxiliarele filologiei, confundand facultatea cu o scoala profesionala serala. Dar reprosul ca se predau materii “abstracte”, “teoretice”, “labirint de cunostinte inutile” e mult mai general si se aude de cam peste tot, presupun ca si de la matematica. Dar ce fel de studenti sunt acestia? Sunt – asa cum recunoaste o studenta de la Facultatea de Jurnalism – de multe ori cei intrati fara examen de admitere sau cu un examen extrem de usor. De ce se intampla asta? Simplu, fiindca, pe de-o parte, numarul locurilor de la facultati (private si de stat) e mult mai mare decat era acum 10-15 ani, numarul studentilor potentiali e mai mic, dorinta de a mari numarul studentilor de nestapanit, mai ales din motive financiare, iar calitatea liceului e mult mai rea.

Nu mai e nevoie aproape de mentionat lipsa infricosatoare de cultura a multor studenti, precaritatea capacitatilor lor de analiza si rationament, neputinta chiar de a intelege semnificatia unui text fiction sau non-fiction. Iar daca mai vorbim si despre cvasiuniversalizarea copiatului (a copiatului prostesc, de cele mai multe ori), avem un tablou nefalsificat al tipologiei “tineretului studios” “pragmatic”, dominant azi in universitatile noastre (si, ma tem, tot mai mult si in Europa).

Ce doreste acest student “pragmatic”? Evident – nu stiinta, ci o cunoastere marginita si aplicativa care, in opinia lui, i-ar asigura nu o profesie, ci un “job” bine platit. Atat. Curiozitate, interes, pasiune, dorinta de a urma o vocatie, iata lucruri nu numai ocolite de studentul mediu de azi, dar pur si simplu dispretuite. Daca ar fi dupa el, trei sferturi dintre stiintele omului, jumatate din cele ale naturii si 90% din literaturi ar putea foarte bine sa dispara sau sa fie rezumate la ceea ce scrie despre ele in Wikipedia sau pe diferite site-uri de Internet.

De fapt, ceea ce se intampla are ca origine o stare de spirit generala pe care tinerii au invatat-o repede de la cei adulti: cultura nu renteaza, nu aduce nici bani, nici faima, nici putere. Savantii nu “dau bine pe sticla”, intelectualii sunt plicticosi, plangaciosi si inutili, scriitorii merita atentie doar daca devin vedete mediatice si devin asta adesea din motive extraliterare. Iar toti acestia, cu mici exceptii, sunt oameni cu venituri modeste, cand nu chiar mici. Nu-s cool. Cum ar putea ei impune respect? Cat despre profesori – dupa cum spune cu inocenta o studenta in acelasi interviu -, predau prea multa teorie si astfel “confera un sens fals realitatii”! Cum ar putea ei sa mai destepte interesul unora deja convinsi ca detin “sensul corect al realitatii”?

****************************************

Marea Britanie joacă dur cu emigranţii

Stefan Barliba – http://www.capital.ro, 21 februarie 2008

Autoritatile britanice vor sa schimbe regulile jocului si anunta ca vor impune o politica mult mai dura pentru emigranti. In urma implementarii noului program, emigrantii au doua variante: ori trec prin intreg procesul de obtinere a cetateniei, ori parasesc tara, se arata in declaratia oficialilor din Albion.Secretarul de Stat Jacqui Smith a declarat ca va pune capat situatiei ambigue in care un imigrant „se afla in doua luntrii, adica traiesc in Marea Britanie , dar nu se adapteaza modului de viata britanic”.

Chiar si cei foarte bogati (o aluzie la oligarhii rusi, care transforma Londra in noul cartier general), persoane care in mod normal nu prea „servesc” toate etapele obtinerii rezidentei sau cetateniei britanice, vor trebui sa respecte toti pasii acordarii cetateniei. „Nu mai merge asa. Si in Marea Britanie si in afara ei. Ori te supui procesului de obtinere a cetateniei, ori simplu – pleci” a declarat Jacqui Smith.Obtinerea cetateniei britanice va dura cel putin sase ani, deja cu un an in plus fata de regula veche a jocului. Se introduce un an de „cetatenie probatorie”, un fel de test-drive prin care autoritatile britanice se pot convinge daca meriti sau nu sa te numesti britanic cu buletinul in buzunar. Stati asa, ca nu este tot. In anul de „proba”, emigrantul trebuie sa se implice in activitati comunitare, printre care donatii catre societati de binefacere, voluntariat, sa conduca un grup sau echipa sportiva si sa participe la activitati si programe extrascolare. Daca nu participa la aceste programe, perioada de proba se extinde la 3 ani, pe langa cei 5.Din fericire, regulile „cetateniei probatorii” nu se aplica cetatenilor europeni, inclusiv est-europenii care au aderat recent la Uniunea Europeana.De asemenea, pentru casatorii mixte intre un cetatean britanic si un emigrant vor fi introduse teste de limba engleza.

Sursa: Associated Press

*********************************************************************

O analiză a evoluţiei pieţei ziarelor româneşti în ultimele zece ani:

Iulian COMANESCU, Presa românească, atunci şi acum

http://www.dilemaveche.ro, 9 februarie 2008

Plecarea lui Sorin Roşca Stănescu şi a lui Cristian Tudor Popescu încheie o epocă a presei româneşti. E oarecum ultimul act sau chiar epilogul unei piese în care spiritul antreprenorial al cîtorva ziarişti-manageri maturi în 1989 a pierdut războiul cu investiţiile masive, româneşti sau străine, care au concentrat proprietatea media în cinci mari grupuri: Ringier, Voiculescu, Sîrbu/CME, Patriciu şi Vîntu.

Se va vedea în cele ce urmează că această schimbare de temelii nu înseamnă că, de mîine, presa românească va fi ori una de nivelul celei anglo-saxone, ori una aservită „mogulilor“.

Biroul Român de Audit al Tirajelor (BRAT) este o asociaţie a breslei, care atestă tirajele tipărite sau vîndute ale publicaţiilor care ţin să fie în rînd cu lumea, altfel spus, să vîndă publicitate pe baza tirajului şi să se laude, dacă e cazul, cu propriile realizări. Cele mai vechi date de pe site-ul instituţiei sînt de acum aproape 10 ani, adică din 1998. 11 cotidiene şi 3 săptămînale cu încărcătură politică sau semnificaţie socială supravieţuiesc, chiar dacă nu există cifre pe exact aceleaşi perioade. Tirajele lor spun o poveste agitată şi cam lipsită de catharsis.

Academia Caţavencu. A ajuns de la aproape 62.000 de exemplare vîndute în iulie-decembrie 1999 la aproximativ 35.000, în al treilea trimestru din 2007. O publicaţie care a jucat şi încă mai joacă singură pe segmentul ei, remarcabilă prin faptul că „academicienii“ au reuşit să-şi păstreze reputaţia de luptători împotriva comunismului, a corupţiei ş.a. vînzînd revista de vreo patru ori: de două ori lui Sorin Ovidiu Vîntu, o dată lui Mircea Dinescu şi o dată lui Sorin Marin, dacă nu cumva unii dintre aceşti cumpărători se suprapun. Cel dintîi e proprietarul actual şi, posibil, cel definitiv.Adevărul. 188.000 de exemplare în semestrul al doilea din 1998, faţă de 34.500 în iulie-septembrie 2007. Succesorul Scînteii înjura imediat după Revoluţie (la propriu) partidele istorice şi pe Regele Mihai, iar după 1996 s-a reorientat radical: a început să înjure pe toată lumea, ceea ce era perfect posibil şi justificat în epoca guvernărilor Ciorbea-Vasile. Totuşi, site-ul BRAT ascunde un detaliu: din aproape 200.000 de exemplare vîndute de „nava-amiral a presei româneşti“ pe atunci, doar vreo 50.000 se dădeau la chioşc. Restul erau abonamente moştenite de la Scînteia, cu privire la care s-au zvonit diferite lucruri. Se ştie ce s-a întîmplat din 2005 încoace: plecarea echipei CTP pentru a fonda nereuşitul Gândul, apoi preluarea de către Dinu Patriciu.Capital. 49.433 de exemplare iulie-decembrie 1998 / 34.458 – iulie-septembrie 2007. „Găina cu ouă de aur“ a lui Ringier, primul titlu achiziţionat de elveţieni. Pe acolo au trecut oameni remarcabili, ca Valentin Negoiţă, Ionuţ Popescu sau Ioan Mărgărit. Cel de-al doilea s-a întors la revistă, dar cu titlu onorific, după o scurtă şi eclatantă carieră de ministru al Finanţelor în primul guvern Tăriceanu. Capital e în momentul de faţă o redacţie goală care scrie poveşti de succes. Cu toate acestea, nici un atac din piaţă, fie el Săptămîna financiară sau Business Magazin, nu a reuşit să detroneze săptămînalul de pe primul loc. Se va întîmpla curînd, dacă nu cumva noul manager al revistei, Claudiu Şerban, nu îşi va dovedi şi aici succesul.Cotidianul. Unul dintre primele ziare apărute după 1990, sub patronajul lui Ion Raţiu. Nu se ştie exact cît vindea acum 10 ani, dar în trimestrul trei al anului trecut avea aproape 17.000 de exemplare. Curios, la cîrma ziarului au fost oameni atît de diferiţi, pe la sfîrşitul anilor ’90, ca Ion Cristoiu sau Dan Diaconescu,. Aceştia nu au reuşit totuşi nimic, în lipsa unei investiţii masive şi a unui patronat profesionist. Mai apoi, familia Raţiu a cedat 50% din acţiuni grupului Caţavencu, aflat atunci la Sorin Marin. Posibil, cei doi proprietari nu s-au putut înţelege în privinţa strategiei. Semne bune au apărut doar de cînd ziarul a fost cumpărat de acelaşi Sorin Ovidiu Vîntu. Rămîne de văzut dacă board-ul editorial care se pregăteşte nu va strica ceea ce s-a făcut bun (dublarea, aproape, a tirajului, din 2006 încoace).Curentul. A fost prima tentativă a aceluiaşi S.O. Vîntu de a face un ziar serios. După crahul FNI, Vîntu i-a vîndut Curentul lui Mihai Iacob, cu care probabil a avut un diferend, pentru că ulterior ziarul a publicat numeroase „dezvăluiri“ (cu, dar şi fără ghilimele) despre primul proprietar. Ultimele cifre spun 88.000 de exemplare distribuite (gratuit), pe primul semestru din 2007. Mihai Iacob încearcă să repoziţioneze în ultima vreme ziarul, în chip de cotidian gratuit de business.Evenimentul zilei. 111.000 de exemplare în iulie-decembrie 1998 / 56.500 în iulie-septembrie 2007. Ziarul a scăzut continuu de la plecarea lui Ion Cristoiu, în 1996. Nu au reuşit să facă nimic cu el Mihail Cîrciog, Gruner&Jahr, Cornel Nistorescu şi nici Ringier. În decembrie 2004, la sfîrşitul epocii Năstase, a izbucnit un scandal monstru între proprietarul elveţian şi redacţia, care acuza „pedeserizarea“ publicaţiei. Mai mult de jumătate din jurnalişti au plecat, ziarul e orice altceva decît pesedist, dar declinul continuu l-a dus în „zona gri“, a profitului problematic. Iar Ringier a dovedit odată, în 2004, că nu crede în lacrimi. Ci în cifre.Jurnalul naţional. 62.390 de exemplare în iulie-decembrie 1999 / 72.264 în iulie-septembrie 2007. Al doilea cotidian generalist din România în prezent, după ce la înfiinţare i s-a spus „ziarul atît de mic, încît îl poţi citi şi în coşciug“. Jurnalul naţional vinde, miraculos, în ciuda proastei reputaţii a fondatorului său, Dan Voiculescu. Explicaţia stă, probabil, în numeroasele exclusivităţi şi în formula, în acelaşi timp narativă şi „de partea celor mulţi“, a ziarului.Libertatea. 29.066 de exemplare în iulie-decembrie 1998 / 255.698 în iulie-septembrie 2007. Liderul de piaţă de azi nu „se vedea“ deloc acum 10 ani. Interesant e că cifrele din prezent au fost atinse în 2006 de aceeaşi echipă din 1998, cu aportul consultantului german Peter Prior. Şi, din nou, aceeaşi echipă, transferată la Adevărul/Patriciu, a crescut Averea transformată în Click! pînă către 100 de mii de exemplare, fără a lua din tirajul ziarului de unde plecaseră. Adrian Halpert, Cristian Stancu, Sorin Golea sau Elena Alexa sînt nume legate de această performanţă, dar care nu spun multe cititorului. Despre ei nu se va zice vreodată că sînt „cei mai mari ziarişti din România“, dar nici că „sînt plătiţi“ de cutare sau cutare. Cel care îi plăteşte este publicul.România liberă. 69.842 de exemplare în iulie-decembrie 2002 / 55.359 în iulie-septembrie 2007. Se menţine miraculos (scăderea e mai mică decît a întregii pieţe), cu o formulă învechită, diferite tentative de relansare şi un scandal paralel cu cel de la Evenimentul zilei, în 2004. Atunci, Petre Mihai Băcanu a făcut un adevărat circ pentru a se opune încercărilor de modernizare ale grupului german WAZ, proprietarul titlului. Acuzaţiile de „pedeserizare“ au fost şi ele simetrice cu Evenimentul zilei, şi la fel de adevărate, adică deloc. Miliardarul Dan Adamescu a preluat o parte din ziar şi conducerea operaţiunilor, fără succes.Ziarul financiar. 9305 de exemplare în iulie-decembrie 2001 / 16.707 iulie-septembrie 2007: puţin şi pe vremuri, şi acum, însă toate sursele neoficiale vorbesc despre profitul pe care primul cotidian de business al României îl realizează la asemenea tiraje, dar cu un preţ de copertă şi tarife de publicitate ridicate. Asta, după mulţi ani în care „Zefeul“ a fost pe pierderi: cu alte cuvinte, o idee care a aşteptat să-i vină vremea.Ziua. 44.183 de exemplare în iulie-decembrie 1999 / 16.926 în iulie-septembrie 2007. O poveste care a început frumos şi s-a sfîrşit prost. În anii ’90 era cel mai modern, mai viu şi mai bine scris cotidian de opoziţie, puţin altceva decît dominatorul Evenimentul zilei. Preşedintele Băsescu i-a dat o lovitură letală însă fostului său amic şi susţinător Sorin Roşca Stănescu, atunci cînd, în vara lui 2005, a spus că acesta l-ar fi ameninţat. Cele 17.000 de exemplare vîndute înseamnă mult mai puţin decît la Ziarul financiar, fiindcă formula de business e a unui ziar generalist, cu un preţ mult mai mic, ca să nu mai vorbim de trend-ul descrescător. Plecarea „ameninţătorului“ SRS se impunea.Numai 5 dintre cele 14 titluri erau în 1998 proprietatea „celor cinci mari“. Acum, dimpotrivă, ziarele nedeţinute de aceştia sînt doar 3. Băcanu, Popescu, Nistorescu, Stănescu sînt istorie ca manageri de presă. Totuşi, ziarele nu vor fi de mîine altele. Fiecare din numele de mai sus a format şi cultivat cîteva zeci sau sute de subalterni, care au rămas pe piaţă şi în unele cazuri la comandă. Marile infuzii de capital care s-au petrecut din 2005 încoace au dus la descompletarea echipelor. Mulţi ziarişti foarte buni de presă scrisă au eşuat în televiziuni cu audienţă modică, pe salarii mari, la fel cum prin unele grupuri media directorii sînt aproape mai mulţi decît reporterii. Probabil că patronatul va trage linie şi va aduna, la sfîrşitul lui 2008 sau 2009, iar unele dintre gazetele care pierd se vor închide. Banii aruncaţi în piaţă s-au mai dus pe relansări grafice şi campanii de marketing. Generaţia actuală încă n-a dovedit că poate face ziare pe gustul publicului, cu cîteva excepţii. În curînd însă, va fi neapărat s-o facă.

********************************************************

Luca NICULESCU – Afacerea Nokia şi capitalismul nomad

http://www.dilemaveche.ro, 26 ianuarie 2008

În urmă cu un an, ziarele româneşti publicau – cu o mîndrie nedisimulată – ştirea că fabricantul de telefoane mobile Nokia urma să îşi deschidă o uzină la Cluj. S-a vorbit despre impactul pozitiv pentru economia locală, despre investiţiile de milioane de euro şi cele 15 mii de slujbe care vor apărea şi, nu în ultimul rînd, despre cîştigul de imagine pe care urma să îl aibă România: graţie profesionalismului muncitorilor săi, Clujul ar fi fost înscris pe harta uneia dintre cele mai cunoscute întreprinderi mondiale. Săptămîna trecută am văzut reversul medaliei. Ca să deschidă uzina de la Cluj, finlandezii de la Nokia vor închide o uzină în Germania, la Bochum. 2300 de oameni îşi vor pierde locurile de muncă pînă la mijlocul acestui an şi alţi 1500, care lucrau în întreprinderi ce aveau legătură cu Nokia, ar putea păţi acelaşi lucru în curînd.Vestea a provocat iritare în Germania şi a dat naştere unui schimb de replici tăios în Parlamentul European. Europarlamentarii germani au întrebat Comisia Europeană dacă Nokia a beneficiat de subvenţii pentru a se instala la Cluj (ceea ce ar putea fi ilegal), românii le-au răspuns pe diferite tonuri, mergînd de la evocarea excelentelor competenţe profesionale ale muncitorilor clujeni (patriotism economic!) pînă la acuzaţii directe la adresa socialiştilor germani că ar gîndi ca nişte comunişti (lipsă de tact).Scandalul a luat apoi amploare în Germania, ministrul Finanţelor (social democrat) reproşînd finlandezilor de la Nokia faptul că practică un „capitalism nomad“, adică se duc să pască acolo unde e iarba mai verde şi mai ieftină. Mai mult, în Germania are loc în aceste zile un adevărat boicot împotriva produselor Nokia: preşedintele Partidului Social Democrat sau ministrul Agriculturii spunînd deja că au trecut la o altă marcă de telefoane mobile. „Să nu uităm – ameninţa un politician de la Berlin – Germania reprezintă o piaţă de 82 de milioane de consumatori.“În concluzie, pentru germani, fabrica finlandeză este acum un exponent al capitalismului pur şi dur, indiferentă la aşteptările şi suferinţele angajaţilor, ghidată doar de profit, care exploatează resurse la limita legalităţii (vezi cazul presupuselor subvenţii, o anchetă europeană este acum în curs ).Finlandezii spun, la rîndul lor, că întreprinderea de la Bochum nu mai era competitivă, costul mediu al forţei de muncă ajungînd la peste 30 de euro pe oră, de 10 ori mai mari decît România. Strategia sa este similară cu a multor companii care produc electronice şi care s-au îndreptat spre Estul Europei sau chiar în afara continentului.Românii sînt miraţi de reacţiile venite de la Berlin, amintind că la construcţia fabricii de la Cluj participă şi o importantă întreprindere germană, care va încasa peste 40 de milioane de euro pentru lucrări. Economia germană va ieşi deci în profit.Pe termen scurt, fabricantul finlandez şi Clujul vor avea de cîştigat. Pe termen mai lung însă, asistăm la unul dintre episoadele-tip care subminează încrederea în Europa.Scandalul Nokia va deveni un excelent cal de bătaie pentru cei care denunţă o Europă prea liberală, care nu vrea cetăţeni, ci consumatori. Extremele de stînga şi de dreapta se vor putea folosi de acest exemplu, aşa cum au făcut-o cu închiderea unei uzine Renault în Belgia, în 1997, sau cu teama de „instalatorul polonez“ la referendumurile din Franţa şi Olanda în 2005.Ce e de făcut? Dacă vrem ca Europa să meargă înainte, astfel de episoade trebuie evitate. Politicienii, atît germani cît şi români, trebuie să elimine din discurs accentele prea acute: muncitorii de la Cluj nu sînt vinovaţi de hotărîrea celor de la Nokia, tot aşa cum nu sînt nici muncitorii de la Bochum. Pe de altă parte, să spui că „economia germană are de cîştigat din investiţiile de la Cluj“ e o dovadă de cinism: „economia germană“ e un concept, în timp ce pierderea locurilor de muncă de către muncitorii germani e ceva cît se poate de real. Mai mult, românii trebuie să fie conştienţi că, dacă azi sînt favorizaţi, mîine ar putea fi ei victimele. Uzinele pot fi mutate („delocalizate“ sau „relocate“, după cum am văzut că se spune mai nou) în ţări mai ieftine, odată ce mîna de lucru de aici va deveni prea scumpă. În sfîrşit, va veni poate şi timpul pentru o reflecţie serioasă asupra ideii de „Europa socială“, în care fiscalitatea şi condiţiile de lucru să fie armonizate. Pentru asta e nevoie însă ca ţările nou intrate în Europa să recupereze decalajele economice care le separă de cele din vestul continentului. Cu toate supărările pe care le generează, episoade de genul Nokia ajută la recuperarea acestor decalaje.

**********************************

Mihai MACI

Curat murdat – ecouri la «Universitatea curată»

Se pot invoca diverse cauze ale stării triste a învăţămîntului universitar actual. Multe dintre ele ţin de disfuncţionalităţi vizibile: de oameni, de hotărîri luate anapoda, de miniştri incompetenţi, de corupţie, de mediocritate etc. Universitatea la care lucrez are un „palmares“ notoriu la multe dintre aceste capitole. Dar nu despre aceasta voi vorbi. Personal cred, şi voi încerca să argumentez în patru puncte, că adevăratele probleme ale Universităţii de astăzi ţin de (cum să-i spun altfel?) „necesitatea istorică“.

a) Care e moştenirea cu care ne trezim în 1990? Pe de o parte, o intelectualitate tehnică (ingineri, agronomi, medici etc.) majoritară la nivelul „producţiei“ învăţămîntului superior, care însă e blocată într-o condiţie subalternă în raport cu casta conducătoare a Partidului. Niciodată în România lui Ceauşescu această intelectualitate nu reuşeşte, precum în schema propusă (pentru alte ţări ale „lagărului socialist“) de către Gyorgy Konrád şi István Szelényi, să acceadă la nivelul luării deciziilor. Ea nu e altceva decît un executant pe teren – o „unealtă vorbitoare“ – care realizează, indiferent de orice raţiuni, viziunile Conducătorului. Probabil mai mult decît orice altă franjă a intelectualităţii, cea tehnică e afectată de întreruperea (totală sau parţială) fluxurilor economice cu Occidentul începînd cu debutul anilor ’80 (şi cu decizia lui Ceauşescu de-a plăti integral datoria externă): pe lîngă frustrarea de-a se vedea împinsă către periferia vieţii sociale (pe şantierele de la Canal, Rovinari, Botoşani etc.), ea realizează şi faptul că – lipsită de informaţia care remodelează permanent cîmpul ei de preocupări – e condamnată la deprofesionalizare. Fără o pregătire în consonanţă cu evoluţia tehnicii în lumea contemporană şi marginalizată social, intelectualitatea tehnică a lui Ceauşescu e – la finele anilor ’80 – în derivă. Pe de altă parte, intelectualitatea umanistă, atîta cîtă e (profesori, în cea mai mare parte de istorie, literatură română şi limbi străine, mai rar de filozofie), se împarte între cei care au ales cariera în „structurile“ aparatului şi cei (majoritari) care se văd constrînşi la un veritabil „exil interior“. Dar cel mai problematic domeniu e cel care ar trebui să asigure formarea administraţiei publice (acela al economiei şi al jurisprudenţei). În aceste formaţii este orientată o parte (deloc neglijabilă) a aparatului represiv – probabil cu dubla raţiune de-a arăta că la noi acţiunea autorităţilor e întotdeauna „ştiinţifică“ şi că drepturile omului nu sînt încălcate deoarece „forţele de ordine“ sînt pregătite – la nivel universitar – pentru a le apăra. Ceea ce se realizează astfel este pervertirea completă a ideilor de lege şi de dreptate: aparatul represiv nu doar că poate face orice, ci are şi mijloacele „ştiinţifice“ de a-şi justifica acţiunile.

b) Ce se întîmplă după 1990? Are loc un adevărat boom al învăţămîntului universitar. La nivel formal el e motivat de necesitatea (europeană) a sporirii numărului studenţilor şi a angajaţilor cu studii superioare la scara întregii populaţii. La nivel concret e vorba de satisfacerea frustrării masei de „eterni candidaţi“ pe care numărul restrîns de locuri din universităţi îi aglomerează anual la poarta facultăţilor. Satisfăcînd presiunea populaţiei doritoare de studii superioare, Statul renunţă la criteriul repartiţiei şi acceptă principiul (cît se poate de consonant cu „economia de piaţă“) concurenţei libere pentru post. Cum, în condiţiile în care piaţa locurilor de muncă e – la începutul anilor ’90 – ca şi inexistentă? După reţeta tradiţională a familiei: în fiecare domeniu, la fiecare palier al vieţii sociale şi profesionale, criteriul determinant al angajării îl constituie înrudirea.

Dat fiind că – într-un termen scurt – universităţile vechi nu pot prelua întreaga masă a doritorilor de diplomă universitară, apare o formă alternativă de învăţămînt superior: universităţile „private“ (sau „particulare“). Evident, acestea nu au, la start, dotările celor „de stat“ (deşi şi acestea din urmă lasă mult de dorit), de aceea se modernizează „din mers“, cu contribuţia – financiară – a studenţilor. Profesorii sînt adesea tot cei „de la stat“, în căutarea unui supliment de salariu sau a unei completări de pensie. Însă după Revoluţie nu doar numărul universităţilor creşte, ci şi oferta curriculară a acestora. Problema e de unde să aduci oameni pregătiţi în noile discipline. Cum să faci trecerea de la dreptul socialist la cel comunitar, de la teoria economiei planificate la cea bazată pe marketing, de la tehnologiile anilor ’70 la high tech, de la filozofia lui Lenin la cea a lui Levinas şi de la literatura lui Gorki la cea a lui Borges? Nu rămîn decît două posibilităţi: „reconvertirea“ din mers a „foştilor“ (pe criteriul asemănării de domenii) şi asimilarea unora noi (pe temeiul faptului că cineva dintre cei vechi le creditează simpatiile ori preocupările.) Astfel că universităţile s-au pomenit, peste noapte, cu o devălmăşie de noi angajaţi: medici şi ingineri ce n-au predat o oră în cariera lor de pînă atunci, profesori de şcoală generală şi de liceu convinşi (şi convingători) că pot mai mult, foste „cadre de nădejde“ care-au părăsit (oportun) „structurile“, pentru a profesa dreptul sau economia deprinse pe la seral, populaţia fostelor „secretariate“ şi „cabinete“ de Partid reconvertită la filozofie, psihologie, sociologie şi politologie, magazionieri şi maiştri doritori de repectabilitate, soţi, soţii, fii, fiice, gineri, nurori, mătuşi, cumnaţi, fini şi finuţe, ori pur şi simplu vecini. Totuşi, prima jumătate a anilor ’90 e încă epoca romantică a lui „ca şi cum“: parte din noii angajaţi fie că pornesc idealist în lumea nouă, fie că vor să se împărtăşească de la prestigiul lui „Herr Profesor“ (într-o ţară în care dascălul rural de sfîrşit de secol XIX şi profesorul interbelic erau notabilităţi de vază), fie pur şi simplu pentru că se simt vizaţi de nişte sudenţi care mai au ceva şcoală „de modă veche“, fie din motive doar de ei ştiute, încearcă să-şi ajusteze gulerul cămăşii şi să pară ceea ce ar fi fost de dorit să fie. Şcoala încă seamănă a şcoală (chiar dacă e „delocalizată“), „plicul“ se dă pe sub masă, orele se ţin (chiar dacă în ele se spune puţin); văzut de astăzi, totul pare „retro“.

c) Ce se întîmplă la jumătatea anilor ’90? Universităţile de Stat – sistematic sub-bugetate (probabil şi din pricina faptului că sînt focare ale opoziţiei) – realizează că sînt pe punctul de a fi marginalizate de ascensiunea spectaculoasă (căci financiară) a universităţilor particulare. Drept care (ele, universităţile de stat) adoptă armele adversarului (în speţă ale universităţilor private): taxele – şi astfel se trece la formula, pentru toţi avantajoasă, de universitate „cu plată“. Contra cost – într-o lume capitalistă – se poate (aproape) totul şi „plicul“ nu mai trebuie dosit, ci se dă direct la Serviciul de taxe al universităţii. Din acest moment, se petrec două lucruri: în interiorul universităţilor se angajează cu nemiluita, fără nici o atenţie la tendinţa demografică (în scurt timp) reversibilă şi e momentul celui de-al doilea val de tovarăşi şi de fini. Pe de altă parte, liceul se adaptează şi el ofertei exponenţiale a universităţii: ce pregătire îţi trebuie dacă singurul criteriu al admiterii a rămas „taxa“? Admiterea se dedramatizează şi şcoala e luată „à la légère“ – ca o vîrstă la care singurul lucru pe care trebuie să-l înveţi e acela de-a fi cool. Cum toată lumea intră şi cum aproape toată lumea care intră plăteşte, la ce bun să-şi alunge universităţile cotizanţii? În fond, selecţia nu o face piaţa muncii? Drept care – cu rare excepţii – cine intră cam şi termină. Cum e de aşteptat, piaţa se găseşte inundată de-o maree de diplome în cele mai felurite domenii. Din păcate, angajarea e direct proporţională cu rudele care s-au ajuns în domeniul în care tînărul absolvent îşi încearcă norocul. Morala e aceea că (din ce în ce mai) mulţi dintre absolvenţi nu-şi găsesc de lucru în domeniile pentru care s-au pregătit şi, ca atare, optează pentru domenii (sau pur şi simplu ţări) „mai lucrative“.

d) Ce e de făcut acum? Una din două: sau inventăm noi trepte „de perfecţionare“ („continuare de studii“, masterate, studii aprofundate, şcoli doctorale, studii postuniversitare); sau inventăm noi secţii („comunicare“, „bussines“, „PR“ etc.). Unde predăm ce? Aceleaşi lucruri. Sau altele. Acum aproape că nu mai contează. Cei ce ajung în facultăţi vin dintr-o şcoală ea însăşi destructurată şi astăzi o universitate onestă este cam ce era pe vremuri un liceu bun. Ce-o să facă cu diploma? Treaba lor – responsabilităţile s-au privatizat. Pe noi ne interesează doar să-şi achite taxa. Şi să primim banul de la buget „pe cap de student“. Şi, dacă se poate (şi cu puţină bunăvoinţă se poate), să mai prindem o normă. Somme tout, Universitatea e azi o afacere bună: copii „de familie“, ce ar răci la aerul rece al pieţei, găsesc aici un adăpost, o şansă de afirmare, o ocazie de onorabilitate socială şi – dacă ştiu cum să „se-nvîrtă“ – vine şi banul. Poveştile astea „europene“? S-a pus la punct, de multă vreme, un mecanism capabil să imite tot: „norme“, „hotărîri“, „regulamente“. Aşa că, cu aceiaşi oameni şi cu aceleaşi metode, s-a trecut de la comunism la tranziţie şi de la tranziţie la Europa ca de la un anotimp la altul. Acum sîntem europeni şi capitalişti – şi ciclul s-a-ncheiat.

Ce se mai poate face? Eu cred că nimic. Dar poate că universităţile (şi mai ales universitarii) au fost mai în pas cu vremurile noi decît am fi dispuşi s-o credem: au reuşit să rentabilizeze ruinele educaţiei socialiste. Dacă privim în urmă, între 1990 şi 2000 universităţile au fost cele mai rentabile întreprinderi din oraşele lor. Iar mîine vor fi, probabil, cei mai mari actori ai pieţei imobiliare a oraşelor respective. Căci – nu? – e timpul „infrastructurii“. Cel al cărţii s-a dus. Sau, cine ştie, poate încă n-a venit.

Mihai Maci este lector la Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, Universitatea din Oradea.

(Sursa: http://www.dilemaveche.ro, 22 dec. 2007)

**********************************************

Apel la raţiune şi la responsabilitate

În ultima vreme, au avut loc mai multe infracţiuni grave comise de imigranţi români în Italia. Pornind de la aceste cazuri dramatice, care trebuie tratate individual, conform legilor italiene şi în spiritul statului de drept, s-a ajuns la o atmosferă tensionată în relaţiile dintre Italia şi România (cu ecouri la nivelul instituţiilor europene), iar în opinia publică italiană s-a creat un puternic sentiment negativ îndreptat împotriva românilor şi a romilor proveniţi din România. Declaraţiile unor politicieni şi ampla mediatizare (nu întotdeauna la standarde profesioniste) a infracţiunilor au contribuit substanţial la amplificarea tensiunilor şi la apariţia în prim-plan a stereotipiilor şi prejudecăţilor etnice. După ce am asistat la „ronde de pedepsire” a românilor (cu autori necunoscuţi, deocamdată), la incendierea unui magazin deţinut de o româncă şi la alte regretabile scene de violenţă verbală şi fizică împotriva românilor din Italia, un episod recent a avut drept protagonistă o respectabilă instituţie a statului de drept italian – Arma dei Carabinieri: o eminentă tînără actriţă de film din România, Laura Vasiliu (interpreta rolului principal din filmul românesc 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, premiat cu Palme d’Or la Cannes 2007), aflată la Torino pentru a lucra la un film, a fost pe punctul de a fi arestată de o echipă de carabinieri care a pătruns noaptea cu brutalitate în camera sa de hotel. O tristă simetrie face ca, acum cîteva luni, excepţionalul regizor Giuseppe Tornatore să fi fost agresat de un infractor de origine română (deşi nu etnia este relevantă, ci calitatea de infractor).În cazul actriţei Laura Vasiliu s-a spus că agresiunea s-a datorat unei regretabile confuzii cu o infractoare căutată de poliţia italiană. Din păcate, această eroare aparţine unor reprezentanţi ai statului italian.

Într-un asemenea context, există riscul ca valul sentimentelor xenofobe, al confuziei, al acuzelor colective să crească, iar tensiunile dintre români şi italieni să ajungă la un nivel iraţional.

Este cu totul regretabil că, la începutul secolului al XXI-lea, în relaţiile dintre două ţări membre ale Uniunii Europene pot apărea asemenea probleme.

Considerăm că este momentul ca lucrurile să revină la normal.

Ca oameni de cultură, constatăm cu amărăciune că, într-un context atît de tensionat şi atît de confuz, devine aproape inutil să amintim originea şi tradiţiile noastre comune, asemănările dintre limbile şi culturile noastre, relaţiile privilegiate dintre ţările noastre. Scena publică a fost ocupată de zgomote mediatice, de acuzaţii colective, de false „dezbateri” şi, nu o dată, de comportamente iresponsabile.

Noi, semnatarii acestei scrisori, solicităm, din partea politicienilor şi autorităţilor, semnale clare şi responsabile de angajare în rezolvarea tuturor problemelor. Dorim ca infracţiunile să fie judecate şi condamnate individual, după legile statului de drept, şi nu să se transforme în pretexte pentru acuzaţii colective. Solicităm mai multă responsabilitate din partea mass-media în reflectarea cazurilor de încălcare a legii: nu originea etnică a infractorilor este relevantă, ci faptul de a fi încălcat legea. Dorim, mai cu seamă, regăsirea unui echilibru în felul de a ne privi reciproc, ca indivizi şi ca membri ai unor societăţi – românească şi italiană – pentru care sînt mai importante lucrurile care ne leagă decît incidentele care, la un moment, ne creează probleme. Vrem să avem siguranţa că oamenii cinstiţi din Italia şi din România pot avea în continuare încredere unii în ceilalţi, pot lucra împreună, se pot bucura împreună, se pot simţi, în egală măsură, italieni, români şi europeni.

Pentru a reveni la normalitate şi pentru a evita escaladarea tensiunilor şi a prejudecăţilor etnice, facem un Apel la responsabilitate şi la raţiune din partea tuturor – politicieni şi autorităţi din Italia şi România, mass-media şi cetăţeni. Sîntem convinşi că numai astfel pot fi depăşite asemenea momente critice.

17 nov. 2007

(Iniţiativă provenind de la Smaranda Elian, prof. dr. Univ. Bucuresti, Commendatore della repubblica Italiana – al Merito Culturale)

%d blogger cliccano Mi Piace per questo: